Gheron

În vechea lui chilie tămâiată
De ani de zile, parcă neștiut
Bătrânul se trezi deodată:
Miezonoptica având-o de făcut.

O lumânare de la candelă aprinse
Ce raze blânde pe icoane proiecta;
Dulceața rugăciunii îl pătrunse,
Iar inima de jar îi devenea.

Deodată, o lumină ca de soare
Pe fața lui curată străluci;
Cuvintele din rugăciune încetară
Și paramanul nu îl mai simți.

Trecură clipe, poate ore-n șir
Pân-ce glasul clopotelor a sunat
Și revenind Gheron, ca din beție,
Slăvind, spre Sfânt Pristol el a plecat.

jp // Arad, 20.09.2016

Comentarii

Cele mai vizitate postari

Dor de veșnicie, dor de Cer