Fiul risipitor

Deasupra zărilor celeste
stătea al veacurilor Întemeietor,
însetat iertării
și-n stele-nveșmântat.
La marginea genunii,
cu roșcove de lacrimi,
îmi cercetam voința de-a mai fi.
Și mi-am venit în sine:
Argat, mi-am zis, să-mi domolească
foamea, să-mi încălzească frigul
ce-mi tremura faptura.
Mă aștepta...
Eu, cu turmele înfipte-n mine,
dar El mă aștepta!
Veșminte și inel și-o cină-mbelșugată
filia ruptă o-nădeau;
Cerul cu îngerii-ntoarcerea sărbătoreau,
iar Tatăl se odihnea-n
miresme de Lumină.

Petru J. // Arad, 20 ian. 2017

Comentarii

Cele mai vizitate postari

Dor de veșnicie, dor de Cer