„Sabia şi focul”

Făptura cea nouă cu înnoirea minţii, care nu se mai teme de lume, de logica cruţării şi menajării de sine, de nici o sabie pământească - nu se mai teme de moarte.
„Sabia" a „tăiat" mlădiţele sălbatice, „focul" a tămăduit firea de frică - nemurirea a devenit mai evidentă ca moartea. Moartea pentru cauza lui Hristos a devenit fericirea intrării în Împărăţia cerurilor. Şi nu este fericire mai evidentă ca martiriul.

În slujba Botezului avem nucleul acestei evidenţe, în cele trei scufundări şi ridicări din apă, a morţii Domnului Hristos, a celor trei zile în mormânt şi a Învierii Sale. Dar acest nucleu trebuie să crească, să se dezvolte, să devie conştient şi nebiruită putere în creştin şi în lume.
A nu te mai teme de „cei ce ucid trupul şi mai mult nu pot să facă nimic"(Luca 12,4), nu mai e o problemă.
Suntem deci antrenaţi într-o nouă cunoaştere a condiţiei umane.
E „ştiinţa mântuirii..." (Luca 1,77), ştiinţa îndumnezeirii omului.

Dar până acolo e o cale „şi Eu sunt Calea..." care trebuie cunoscută şi mers cu bună grijă şi dreaptă socoteală pe ea, din aproape în aproape, în fiecare zi, cu fiecare amănunt în aparenţă neînsemnat, dar facându-ne deprinderea celei de a doua natură, din lepădarea de sinea noastră cea veche şi mărginită în toate chipurile.
Iată la ce valoare se ridică mărunţişurile noastre de toate zilele, în care mai marele mănăstirii ne „taie voia", care, lăsată în firea ei, a omului vechi, numai vrajbă face, îndărătnicii, cârteală, dezbinări şi pierderea căii către mântuire.
Iţi trebuie o minte nouă, mai presus de firea lucrurilor din lumea aceasta, ca să poţi „intra prin poarta cea strâmtă, căci mulţi vor căuta să intre şi nu vor izbuti"(Luca 13,24).

Nu trebuie să te împotriveşti sau să cârteşti împotriva tăierii lăstarilor tăi sălbatici, căci altfel omul tău cel nou, cel după chipul lui Hristos, nu prinde realitate şi putere în tine, asupra răului.
Răspunzătorii noştri urmăresc această creştere a noastră, a omului celui nou, cel pogorât din cer şi dat nouă în dar şi la putinţa priceperii noastre, către cealaltă fire, veşnică, a noastră.

Şi vine puterea vicleană să-ţi zică în minte că mai marele n-are dreptate când îţi spune să răsădeşti varza cu frunza în pământ şi cu rădăcina în sus. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca ascultarea ucenicului să vadă darul neaşteptat al ascultării: că ascultând de stareţ, de Dumnezeu asculţi. Ştiinţa ta pune hotare omeneşti puterii lui Dumnezeu şi aşa creşte o mlădiţă sălbatică a firii tale vechi, pe care Dumnezeu o taie, prin „tăierea voii".
Lepădarea de sine e egală cu tăierea voii.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 361,362)


CELE MAI CITITE

Dor de veșnicie, dor de Cer

Mănăstirea Bănceni - Ucraina: PS Mihail Jar învie oameni, crește orfani, îngrijește bolnavi... iubește oamenii

Stareţul Sofronie de la Essex (1896 - 1993)