Părintele Rafail Noica: Despre Filioque

Filioque e foarte subtilă, cum zice întrebarea, fiindcă reprezintă o culme greu de înțeles majorității. Dacă nu l-am fi avut pe Părintele Sofronie, nu știu ce am fi înțeles din asta. Filioque reprezintă un punct infintezimal de unde începe o răscruce, o despărțire de drumuri radical diferite. În ce sens? O istorie întreagă omul a încercat să-L caute pe Dumnezeu. Sunt mai multe lucruri pe care cu greu le-a înțeles, dar cu precădere persoana. Persoana s-a confundat cu individul. Individul este ultima formă de diviziune a unei specii, pe care nu o mai poți diviza. Poți diviza omenirea în tot felul de categorii, în neamuri, în etnii, în familii și apoi în persoane. Dacă mai divizezi o persoană o tai cu sabia în două și.. gata… s-a terminat cu persoana. Dacă trăim ca animalele în termenii individului, acolo, cu precădere, se îndreptățește mândria și egoismul. Mândria este închiderea în sine, nu ca smerenia care se dăruiește celui iubit fără întoarcere asupră-și. Egoismul este gândirea la sine. Persoana este acel individ care numai în sine nu trăiește, ci în toți ceilalți; își găsește odihna în oricine numai în sine nu. Persoana este acel individ în care trăiește, ca și în Hristos, întregul. Toată omenirea într-un om, tot ce înseamnă a fi om trăiește într-un om. Și Însuși Dumnezeu trăiește în om… Ce sunt cele două porunci? A iubi pe Dumnezeu înseamnă a trăi în Dumnezeu, a te lepăda de sine din dragoste pentru Dumnezeu, este a te lepăda de a trăi în tine. Hristos, în Ghetsimani, a preferat voia Tatălui (chiar în moartea pe care o trăia), murind pe Cruce, pentru că Îi venise acum rândul să moară. A avut încredere în acel Tată și sufletul și L-a pus în mâinile iubirii Tatălui, neclătinându-se încrederea în Tatăl niciodată.

Deci, persoana este acel individ care trăiește în totul și în care trăiește totul. Nu mai este individ. Individul se manifestă cu: mi-e foame, trebuie să mănânc, dacă acela vrea să-mi fure pâinea o să-l omor. Persoana trăiește din foame: poate îi e și lui foame, hai să împărțim; sau poate îi dau totul lui și Dumnezeu va avea grijă de mine. În regnul animal persoanele și indivizii pier: vine un leu care a omorât o căprioară; vine un al doilea leu, care vrea și el din căprioara aceea; iese o bătălie în urma căreia un leu moare și celălalt trăiește și-și mănâncă căprioara – am dat un exemplu oarecare. Piere individul, dar se păstrează specia. Știința zice că în felul acesta se păstrează cel mai tare, că cel mai tare biruiește pe cel mai slab și în felul acesta se păstrează puterea speciei.

Persoana este cea a veșniciei, animalele nu au veșnicie, ca și frunzele, ca și florile și își pot trăi legea junglei, legea mândriei și a egoismului – vorbim de mândrie și egoism în termeni de persoană (adica pentru om ar fi mândrie și egoism). Acest egoism, persoana îl depășește, jertfindu-se pentru celălalt; de multe ori s-au întâmplat minuni, ca de exemplu, dacă zice: lasă că îi dau lui totul și Dumnezeu va avea grijă de mine, Dumnezeu negreșit are grijă. S-a văzut asta de multe ori. Nu importă atât mântuirea în lumea asta, ci faptul că persoana nu mai poate pieri. Cel care trăiește această dragoste are deja viață veșnică. Poate să moară trupește, căci moare vremelnic – să nu se mai audă în neamul nostru „locuință de veci“ sau „trecere în neființă“. Nu există vremelnicie mai vremelnică decât moartea. Poate să moară cineva vremelnic până la trâmbița cea de apoi, dar duhul lui trăiește. Deci, unde este moartea? În Vechiul Legământ, înainte de Hristos, orice semn al morții era o poluare, un os mort în templu ar fi fost o chestie cumplită, omul care-și îngropa tatăl sau mama era necurat 24 de ore și apoi, numai cu anumite ritualuri, avea dreptul să revină iarăși în biserică. Moartea era spurcăciune. Astăzi nu se sfințește un altar dacă nu ai oseminte de sfânt în el. S-a schimbat ceva în moarte după Învierea lui Hristos. Nu mai există moarte! Persoana este acel individ care a ajuns la această dragoste prin care trăiește în totul și totul trăiește în el. Tot cosmosul și l-a asumat. Acest fenomen nu poate cunoaște moarte. Și în moartea vremelnică a trupului se manifestă ca viu, și după trâmbița de apoi (Apocalipsa și alte cărți sfinte ne arată ceva din viața de dincolo).

Înțelesul persoanei a fost greu de perceput. În general, oamenii confundă persoana cu individul, care trebuie depășit și atunci ai tot felul de gândiri mai extreme, ca în religiile extrem orientale: depășirea persoanei prin confundarea cu neantul, care este totul. Înțelegeți unde bate gândul: depășind persoana, ei intră pe o nevoință, pe care Părintele Sofronie o numea primejdie de sinucidere metafizică. Și totuși, tot omul, și în religiile păgâne, a intuit ceva despre persoană și absolutismul acesta impersonal nu este chiar așa de absolut nici în gândirea eliadistică și altele. Părintele Sofronie zicea că tot ce este păgânism se diferențiază de biserică prin persoană. Persoana este linia de despărțire. Același lucru desparte Biserica de erezii: persoana. De ce? Ereziile cad într-o chestie care pare, istoric, să se îndreptățească într-o măsură.

sursa:  doxologia.ro

Cele mai vizitate postări

"În capcana timpului"