ORIZONT ORTODOX

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica Sf. Cuv. Ioan Scărarul; Vindecarea fiului lunatic” (14.04.2024)

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Fă­cătorului de bine, rămîne lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat. Despre nepătimire Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămî­ne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nev

Pr. Petru Vamvulescu la Brateiu 3.02 2023

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica Sfintei Cruci” (7.04.2024)

Trinitas TV: Comori ale Ortodoxiei. Mănăstiri ortodoxe din Episcopia Caransebeșului (06 10 2019)

Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.” Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică –

Pr. Ștefan Negreanu: „Sf. Ier. Grigorie Palama” (31.03.2024)

Trebuie să știm că lumina divină nu este un fenomen natural, ca atunci când ne lovim în cap sau alte cauze care generează semnale electrice prin sistemul nervos pe care creierul nostru (mai exact cortexul nostru vizual) le interpretează ca lumină. De asemenea, lumina divină nu este „ca o emanație de la Dumnezeu” – este Dumnezeu însuși, mai exact este energia Lui. Dumnezeu este absolut inaccesibil în ființa Sa, dar perfect comunicabil în energiile Sale. Aceasta este o diferență mai presus de cuvânt în simplitatea pură a lui Dumnezeu care depășește orice complexitate cunoscută de noi. De aceea această lumină se numește „lumină necreată”. Punctul principal în vederea luminii necreate nu este experiența vederii luminii în sine – chiar dacă această lumină este mult mai puternică decât lumina soarelui – în mod obișnuit, sfinții au spus că este „mai puternică decât 1000 de sori”. Punctul principal este fericirea absolută și împlinirea provocată de această experiență. Acest

Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluţia. O să spuneţi: „Dar ce, aceasta‑i rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră. De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui

Păr. Ștefan Negreanu: „Bunavestire” (25.03.2024)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc (numele de botez al Cuviosului Iosif Isihastul n.n.) se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism , de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării.  Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc. În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de

  „ Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! ” (Luca 1, 31-38) Acestea sunt cuvintele celei mai smerite Fecioare de pe fața pământului: “ I ată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! “ Spunând aceste cuvinte, Fecioara Maria și-a pus sufletul în mâinile lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Său și Mântuitorul nostru Iisus Hristos; mărturisim aceasta pentru că la evrei dacă o fată nemăritată rămânea însărcinată, era omorâtă cu pietre. Cu această totală dăruire a Fecioarei Maria, s-a pus în

Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, aşa şi virtuţile cuprinzătoare îmbrăţişează în ele pe cele restrînse. Căci cel ce a vîndut averile sale şi le-a împărţit săracilor şi s-a făcut dintr-odată sărac a împlinit deodată printr-una toate poruncile restrînse. Fiindcă nu mai are trebuinţă să dea celui ce cere, sau să întoarcă faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la el (Matei V, 42). La fel şi cel ce se roagă neîncetat; a cuprins toate în aceasta, şi nu mai trebuie să laude de şapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineaţa şi la amiază, ca unul ce împlineşte toate rugăciunile şi cîntările, cîte trebuie să le facem după rînduială la vremea şi ceasurile hotărîte. Asemenea şi cel ce a dobîndit în sine, în chip conştient, pe Dumnezeu cel ce dă cunoştinţă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfînta Scriptură şi a cules tot folosul din citire şi nu va mai avea trebuinţă de citirea cărţilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel

Pr. Ștefan Negreanu: „Izgonirea lui Adam din Rai” (17.03.2024)

Când oboseşte dragostea, datoria o înlocuieşte. Când oboseşte datoria, legea o înlocuieşte. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei faţă de copilul ei se răceşte, mama îşi face numai datoria, adică face mai puţin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea. Când mama îşi urăşte copilul, ea face numai atât cât o sileşte legea să facă, adică mai puţin decât poate dragostea şi decât cere datoria. Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte. Cine socoteşte legea drept început şi sfârşit al moralei, acela cunoaşte numai scoarţa cărţii despre moralitate. Cine socoteşte datoria drept început şi sfârşit al moralei, acela vede şi citeşte numai slovele din cartea despre moralitate. Însă cine socoteşte dragostea drept început şi sfârşit al moralei, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa moralităţii. La fel

Păr. Marius Dărăban: „Înfricoșătoarea Judecată” (10.03.2024)

1. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nu se roagă însă neîmprăştiat cel ce-şi are mintea pironită de ceva din cele pământeşti. Aşadar nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de ceva din cele pământeşti. 2. Mintea, care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el, ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea. 3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică. 4. Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor; iar al citi

Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul: «Iertaţi şi vi se va ierta vouă». Şi iarăşi: «De veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşalele voastre». Sau: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui» Sau: «Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă». Iată ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare în voia noastră stă mântuirea noastră . Sf. Maxim Mărturisitorul - Filocalia 2 „Cuvânt Ascetic”

Păr. Ștefan Negreanu: „Întoarcerea Fiului Risipitor” (3.03.2024)

Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?»... ş.a.m.d. Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «în toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor». În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în

din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan” 363. Tot din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare? Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea. Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond. Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.) Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi. Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să tră

Sfintii Parinti ne invata ca omul trebuie sa taca, pentru ca Dumnezeu sa poata vorbi inlauntrul sau. Acelasi lucru se intampla si in relatiile cu semenii. Ca celalalt sa poata vorbi cum trebuie, are nevoie de tacerea noastra. Sunt foarte multe persoane care au auzit cuvintele lui Hristos, dar putine au auzit tacerea Lui. Foarte putini dintre noi aud si tacerea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu. O tacerea care graieste. Sa ne amintim ca atunci cand monahii i-au cerut avvei Pamvo sa spuna un cuvant de zidire unui oaspete de seama, avva Pamvo le-a raspuns: "Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu." Ca sa ajungi sa auzi aceasta graire prin tacere, e nevoie de intalnirea si de unirea cu Dumnezeu. Numai El iti poate da si tie darul de a vorbi prin tacere. Nu doresc sa las sa se inteleaga ca vorbirea ar fi daunatoare. Dimpotriva, nici tacerea nu este tot timpul folositoare. Este foarte important ca omul sa stie ca cine tace atunci cand este

Omul e dotat cu percepţie sensibilă (simţire) şi cu minte, ca cele două organe de sesizare a realităţii. Însuşi faptul că e dotat cu acestea arată că omul nu e făcut ca o fiinţă ce poate trăi separat de orice altă realitate. Prin simţire sesizează cele văzute, prin minte cele nevăzute. Normal este ca simţirea să fie numai un prilej prin care raţiunea ca funcţie discursivă a minţii să ia cunoştinţă de raţiunile divine ce se ascund în lucruri. Aşadar simţirea trebuie să stea în slujba minţii. Când nu se întâmplă aceasta simţirea lucrează singură, nepreocupându-se decât de aspectul văzut, frumos la vedere şi gustos la mâncare, al lucrurilor; sau îşi subordonează raţiunea, care în loc de-a struni simţirea, de-a o călăuzi, îi făureşte argumente pretins raţionale pentru această comportare, şi născoceşte moduri de satisfacere a dorinţelor ei. Lumea devine astfel pur materială. Iar facultăţile sufleteşti s-au abătut de la firea lor. Astfel simţirea n-a mai rămas percepţie sensibilă obie

Pr. Lucian Farcașiu: „Vameșul și Fariseul” 25.02.2024

«Bucuraţi-vă în Domnul», zice Apostolul. Bine a zis «în Domnul». Căci de nu va fi bucuria în Domnul, nu numai că nu va avea bucurie cineva, dar aproape niciodată nu se va bucura. (...) Dar dacă are cineva neîncetat pomenirea lui Dumnezeu, se veseleşte. Căci zice psalmistul : «Adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi m-am veselit».  Căci veselindu-se de pomenirea lui Dumnezeu, mintea uită de necazurile lumii şi prin aceasta nădăjduieşte în El şi ajunge fără grijă. Iar lipsa de grijă o face să se bucure şi să mulţumească. La rîndul ei, mulţumirea, împreunată cu recunoştinţă, face să crească darurile, şi cu cît se înmulţesc facerile de bine ale lui Dumnezeu, cu atît creşte mulţumirea şi rugăciunea curată cu lacrimile bucuriei.  Astfel omul iese pe încetul din lacrimile întristării şi din patimi şi vine la bucuria duhovnicească din orice prilej. Pentru cele plăcute se smereşte şi mulţumeşte, iar prin încercări se întăreşte în el nădejdea în viitor. Şi prin amîndouă se bucură şi iubeşte pe Dumneze

Păr. Ștefan Negreanu: „Duminica a XVII-a după Rusalii (a Canaanencei)” 18.02.2024