30 sept. 2015

Tu ai zis, Stapane, nu judecati si nu veti fi judecati!

Langa un batran oarecare vietuia un frate care era cam lenes. Acesta urmand sa moara, zacea in preajma unuia din parinti, si il vedea batranul usor iesind din trup. Vrand batranul a incredinta pe frati, i-a zis lui: frate, sa ma crezi, ca noi toti stim, ca n-ai fost frate nevoitor spre postire si cum de iesi asa cu osardie din trup? Fratele i-a raspuns: cred, parinte, ca adevarat ai zis dar de cand m-am facut monah nu mai stiu sa fi judecat pe vreun om. Deci vreau sa zic catre Dumnezeu: Tu ai zis, Stapane, nu judecati si nu veti fi judecati, lasati si vi se va lasa voua! Zis-a lui batranul: pace tie, fiule! Si s-a mantuit fara osteneala.

Zis-a un batran oarecare: nu este mai rau lucru si mai amar decat deprinderea si obiceiul rau, ca multa vreme, silinta si osteneala trebuie unuia ca acela ca sa-si poata taia si dezradacina obiceiul si deprinderea lui cea rea. Osteneala au avut multi, iar vreme n-au avut, ca i-a pripit si i-a taiat secera mortii impreuna cu obiceiul si deprinderea lor si numai insusi Dumnezeu stie ce va face cu aceia in ziua judecatii.

Patericul egiptean


29 sept. 2015

29.09.2015 – 105 ani de la nasterea Parintelui Arsenie Boca

Audiobook: Pr. Arsenie Boca - Omul imbracat in haina de in si ingerul cu cadelnita de aur - prima parte



Audiobook: Pr. Arsenie Boca - Omul imbracat in haina de in si ingerul cu cadelnita de aur - partea a doua



28 sept. 2015

Din cuvintele Stareţului Sofronie: despre familie și copii

– Problema nu este ca familiile să nască ființe pentru realitatea istorică, ci persoane pentru realitatea cea mai presus de istorie, pentru Rai. Mulți dau naştere la copii care ajung hrană iadului.

– Este nevoie ca soțul şi soția să învețe lepădarea de sine – să-­şi taie voia unul în fața celuilalt. Atunci învață să primească în existența lor o altă existență.

– Educația copiilor începe din ziua căsătoriei; trebuie ca soții să trăiască în rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Dacă mama se roagă atunci când este însărcinată, pruncul simte lucrarea rugăciunii. Când apare sarcina, părinții să nu se tulbure. Să se roage şi când vine pe lume pruncul, şi când îl poartă în brațe. Mama, tot ceea ce face, cu rugăciune să facă. Să-­l închine pe copil atunci când doarme, să se roage în timp ce­-l alăptează sau când îi dă să mănânce.

– Astăzi mulți copii au porniri violente. Asta din pricină că nu au fost alăptați la sânul mamei. (Când o femeie m­-a întrebat dacă trebuie să­-şi hrănească copilul la sân sau să-­i dea lapte de vacă, i­-am răspuns: „Cine a născut copilul: tu – sau vaca?”).

– Ţelul nostru nu trebuie să fie doar să împărtăşim pruncul cu Sfintele Taine, ci să-­l creştem într­-o atmosferă de rugăciune acasă. Atmosfera casei trebuie să fie o atmosferă de rugăciune. Părinții să le insufle copiilor dragostea lor pentru Hristos şi Maica Domnului.

– Când copiii sunt mici, e bine să existe în casă reguli. Pe măsură ce cresc, să scoatem aceste reguli treptat, căci trebuie să dăm libertate copiilor. Să le facem şi daruri. Copiii pot să se simtă oarecum plictisiți de viața în Biserică, dar important este să nu ajungă atei. Ateismul e mai rău chiar şi decât păcatul trupesc.

IPS Ierotheos Vlachos

sursa: pemptousia.ro

27 sept. 2015

De ce purtăm la gât semnul Sfintei Cruci?

Bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă.

Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării şi totodată al dorinţei sale de a se face părtaş pătimirilor Domnului, dar și Învierii Lui, arătând că adevărata credinţă în înviere dă sens suferinţei, o umple de speranţă şi de dorinţa de a trăi, iar dacă se răstigneşte cineva astfel, se răstigneşte spiritual în vederea învierii. „Armă împotriva diavolului crucea Ta ai dat-o nouă” cântăm în slujba Sfântului Maslu şi de aceea călugărul ia pe pieptul său Sfânta Cruce, ea fiind „tare apărătoare a celor ce bine călătoresc” spre Cer , dar şi Semnul Fiului Omului (Matei 24,30).

Călugărul poartă cruce, căci dorește a se jertfi pe sine, mărturisind jertfa lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel zice în acest sens: „port în trupul meu semnele Domnului Iisus” (Galateni 6,17). Crucea dă slobozire de patimi şi tot ea ne aminteşte de Patimile Mântuitorului, prin care s-a arătat iubirea mai tare decât moartea.

Tot așa ar trebui să gândească și creștinii, când își pun pe grumaz semnul Crucii confecționat din lemn, aur, argint sau alte materiale. Doar că, din păcate, pentru mulți, semnul de viață dătător a devenit un simplu accesoriu oferit cu „generozitate” de mai toate centrele comerciale, întâlnit chiar la cei aflaţi în bejenie față de viața autentic ortodoxă.

Arhimandrit Mihail Daniliuc

sursa: doxologia.ro


26 sept. 2015

Atotştiinţa lui Dumnezeu nu ne sileşte

Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani.

Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani. Dar omul, în libertatea voinţei lui – care este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a strâmbat – lucrează după cum voieşte. Nu este Dumnezeu pricina, nici nu este omul predestinat pentru acest scop. Atotştiinţa lui Dumnezeu nu ne sileşte. El păzeşte libertatea noastră, nu o nimiceşte. Ne iubeşte, nu ne face robi, ne preţuieşte. Dumnezeu nu calcă libertatea noastră, o ocroteşte, ne lasă slobozi. Deci, suntem răspunzători, pentru că facem ceea ce vrem noi. Dumnezeu nu ne sileşte. Este scris şi cunoscut lui Dumnezeu că vei omorî tu pe acest om, dar nu este rânduit de Dumnezeu s-o faci.

(Ne vorbeşte Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003, pp. 317-318)

sursa: doxologia.ro


24 sept. 2015

Azi, pomenirea Cuviosului Parintelui nostru Siluan Athonitul

SiluanAcest Siluan, cetatean al Ierusalimului cel ceresc, s-a ivit din parinti cucernici de pe pamântul Rusiei în satul numit Sovsk, tinând de Mitropolia Tambovului. S-a nascut în anul al 1866-lea de la nasterea dupre trup a Cuvântului lui Dumnezeu, si din tinerete a fost chemat la pocainta de Însasi prealaudata Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Ajungând cu vârsta la al 27-lea an, a parasit grijile lumii si întarindu-se la drum cu rugaciunile celui între sfinti Parintele Ioan din Kronstadt, a ajuns în Grecia, la vestitul Munte Athos, luând asupra-si jugul cel monahicesc în Mânastirea Sfântului Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon.

Daruindu-se din tot sufletul lui Dumnezeu, în putina vreme nu numai a primit rugaciunea cea neîncetata în dar de la Preasfânta de Dumnezeu Nascatoare, dar si negraitei dumnezeiesti aratari în slava a Domnului nostru Iisus Hristos s-a învrednicit, în cinstita biserica a Sfântului Prooroc Ilie care se afla în moara zisei mânastiri.

Stingându-se însa primul har si cuprins fiind cel preacuvios de plâns mare, si de multe ori fiind parasit de Dumnezeu si dat ispitirilor vrajmasilor celor întelegatori, vreme de 15 ani urmând pasilor lui Hristos, "cereri si rugaciuni catre Cela ce putea sa-l mântuiasca pre dânsul din moarte, cu strigare tare si cu lacrami aducând" (Evr 5,7), învatat de Dumnezeu fiind (vezi In 6,45), de Sus a auzit glasul Datatorului de Lege: "Tine-ti mintea în iad si nu deznadajdui", pre carele pazind ca pre un nemincinos îndreptar, alergat-a în calea lui Antonie, lui Macarie, lui Sisoe, lui Pimen si a celorlalti preaslaviti dascali ai pustiei, a caror masura si ale caror daruiri a atins, aratându-se un învatator apostolicesc si proorocesc, viu fiind si dupre moarte.

Lasat-a si scrieri pline de har si de Duhul Sfânt, pre care le-a facut aratate ucenicul si învatacelul lui, Staretul Sofronie, întemeietorul si arhimandritul celei din insula Britaniei mânastiri a binecredinciosilor ortodocsi. Si ce nevoie este aici de a înmulti cuvinte despre atotcuviosul Siluan? Caci mai înainte venind acel Avva Sofronie, însemnat-a si a scris viata si învatatura aceluia pre larg si cu de-amanuntul la începutul cartilor dumnezeiestilor si preadulcilor lui scrieri. Carea carte învata, precum este cu putinta celor ce citesc sa cunoasca si sa vaza, ce fel a fost acest nevoitor al Domnului, si cum, pazind Poruncile cu scumpete, murind vietii întru totul, dobândit-a pre Hristos, precum zice Sfântul Pavel, viind într-însul (Ga 2, 20); carte, altfel de Dumnezeu insuflata, fiind scrisa cu condeiul Duhului.

Adeveresc cuvântul acesta cei multi cari printr-însul "dintru tot neamul ce este sub cer" (FA 2, 5) "la cunostinta adevarului" (1 Tim 2, 4) au venit, si înca si acuma vin. Caci a fost acest minunat barbat "blând si smerit cu inima" (Mt 11, 29), înflacarat rugator catre Dumnezeu pentru mântuirea tuturor oamenilor, si un propovaduitor neasemuit al dragostei pentru vrajmasi, carea este întarirea cea mai neîndoielnica cu putinta a venirii Duhului, cu adevarat Cel dumnezeiesc.

Mutatu-s-a de la moarte la viata acest fericit Cuvios Siluan, împlinit în zile dupre Duhul, în luna lui septembrie, ziua a 24-a, în anul 1938, împaratind Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia slava si stapânirea în vecii vecilor. Amin.

Alte texte :
sursa...

23 sept. 2015

«găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă»

«Fiule, zice Scrip­tura, cînd te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă». Iar în altă parte : «Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bu­ne, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic». Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, tre­buie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nă­dejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumne­zeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covîrşit de încercări încît să deznădăjduiască.

Sf. Simeon Metafrastul - Filocalia


22 sept. 2015

„Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată?”

Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrările lor la Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru ei o rugăciune neîncetată.

Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată - că nu o rostiţi neîncetat - dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă rugăciunea lui Iisus - atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul.

Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost, alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult: uneori se poate săvârşi întreagâ pravilă, folosindu-ne de rugăciunea lui Iisus făcută cu metanii. Iar câteodată se poate lua câte puţin din toate acestea, atât din prima cât şi din cea de a doua şi din cea de a treia. Lui Dumnezeu îi trebuie inima (Pilde, 23, 26) şi îi este de ajuns dacă ea va sta cât mai grabnic cu evlavie în faţa lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta stă: să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila nu face decât să pună lemne pe foc, în cuptorul care trebuie încălzit cu puterea duhului.

SBORNICUL – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

21 sept. 2015

Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El Însuşi întru toate

Omule, învaţă smerenia lui Hristos şi Domnul îţi va da să guşti dulceaţa rugăciunii. Dacă vrei rugăciunea curată, atunci fii smerit, înfrânat, spovedeşte-te cu sinceritate, şi rugăciunea te va iubi. Fii ascultător, supune-te cu bună conştiinţă stăpânirilor rânduite, fii mulţumit de toate şi atunci inima ta se va curăţa de gândurile deşarte. Adu-ţi aminte că Domnul te vede şi teme-te să nu întristezi cumva pe fratele tău; nu-l judeca şi nu-l dispreţui nici măcar cu o privire, şi Duhul Sfânt te va iubi şi te va ajuta El Însuşi întru toate.

Duhul Sfânt se aseamănă unei mame pline de dragoste. O mamă îşi iubeşte copilul şi-i este milă de el, tot aşa şi Duhului Sfânt îi este milă de noi, ne iartă, ne vindecă, ne povăţuieşte şi ne bucură; Duhul Sfânt se face cunoscut în rugăciunea smerită.

Cine iubeşte pe vrăjmaşi va cunoaşte degrabă pe Dom­nul prin Duhul Sfânt, dar despre cel ce nu-i iubeşte, nu vreau să scriu, ci îl plâng, căci se chinuie pe sine însuşi şi pe alţii şi nu cunoaşte pe Domnul.

Sufletul care iubeşte pe Domnul nu poate să nu se roa­ge, căci este atras spre El prin harul pe care l-a cunoscut în rugăciune.

Sf. Siluan Athonitul

20 sept. 2015

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon este cinstit de Biserica pe 12 decembrie. Spiridon este sfantul care pleaca periodic din racla, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste. Astfel, precum se cunoaste indeobste, Sfantul Ierarh Spiridon al Trimitundei ale carui Sfinte Moaste se pastreaza in catedrala cea mare din insula Corfu, Grecia, este un mare facator de minuni.

Sfantul Ierarh Spiridon s-a nascut in jurul anului 270, in localitatea Askia, insula Cipru, in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare. Numele sau se trage din cuvantul grecesc "σπυρις", care inseamna "cosulet impletit". Mai inainte de a fi hirotonit episcop, fiind casatorit si avand o fiica, Spiridon s-a indeletnicit cu pascutul oilor. Ramanand vaduv inca de tanar, sfantul a continuat sa-si creasca fiica de unul singur. Mai tarziu, fiica sfantului, Irina, va trece si ea la cele vesnice. Fiind plin de dragoste dumnezeiasca, sfantul va imbratisa o viata ascetica, cheltuindu-si intreaga avere cu ingrijirea bolnavilor si gazduirea strainilor.

Pentru viata sa curata, Spiridon a fost ales episcop al cetatii Trimitunda, aflata aproape de orasul Pafos, in aceasta calitate el participand si la Sinodul intai Ecumenic (Niceea, 325). Ales episcop in cetatea Trimitunda, sfantul a trecut de la pascutul oilor cele necuvantatoare, la ingrijirea cu ravna a celor cuvantatoare, nelasandu-le insa nici pe primele. Astfel, smeritul Spiridon a continuat sa pasca oile si dupa randuirea lui ca episcop.

In jurul anului 295, in vremea persecutiilor imparatului pagan Maximian, sfantul din Trimitunda este arestat si exilat pentru o vreme. In cadrul sedintelor Sinodului Ecumenic de la Niceea, convocat de Sfantul Imparat Constantin cel Mare impotriva ereziei lui Arie, in anul 325, sfantul din Trimitunda se va arata inaintea tuturor ca un strasnic aparator al dreptei credinte si facator de minuni.

Sfantul Spiridon

Pentru a inchide gura ereticilor lui Arie care luptau impotriva Sfintei Treimi, sfantul ia in mana o caramida, face deasupra ei semnul Crucii si se roaga, zicand: "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh." Apoi, strangandu-o in mana, caramida se descompune in cele trei parti din care fusese compusa: focul se inalta in sus, pamantul ii ramane in palma, iar apa curge pe podea. Asa a aratat sfantul cum trei lucruri pot exista simultan intr-unul: precum intr-o caramida se afla simultan si foc si apa si pamant, tot asa, Tatal, Fiul si Duhul Sfant sunt Trei si Unul in acelasi timp.

Sfantul Ierarh Spiridon a trecut la cele vesnice in anul 348, la varsta de 78 de ani, fiind ingropat dupa cuviinta in Biserica Sfintii Apostoli, din cetatea Trimitunda. Pentru a le pazi de pericolul saracin, cipriotii au hotarat mutarea cinstitelor sale Moaste in capitala bizantina, Constantinopol. In anul 1453, cu putin mai inainte de cucerirea capitalei bizantine de catre turci, Moastele Sfantului Spiridon sunt duse in Serbia, iar mai apoi in insula Corfu, Grecia, unde se afla si astazi. In insula greceasca, cinstitele Moaste au fost aduse de catre parintele Georgios Kalohairetis.

Spiridon, sfantul care isi paraseste racla

Sfantul Spiridon pleaca periodic din racla sa, pentru a-i ajuta pe oamenii care il cheama in rugaciune, cu credinta si cu dragoste, pretutindeni in lume. Alergand prin lume sa faca bine tuturor celor care au nevoie de ajutorul sau, sfantul cel milostiv isi toceste periodic incaltamintea (papuci din matase).

Pentru minunatele "plecari" din racla ale Sfantului Spiridon, parintii slujitori la catedrala din Corfu ii schimba anual vesmintele si incaltamintea tocita. Innoirea vestmintelor sfantului are loc in ziua de 12 decembrie, cand Biserica Ortodoxa il praznuieste cu mare bucurie. Cu binecuvantarea episcopului grec din Pafos, aceste daruri duhovnicesti (hainele si incaltamintea) sunt daruite parohiilor si manastirilor ortodoxe din intreaga lume.

Datorita minunilor savarsite in intreaga lume, Sfantul Spiridon a fost numit "sfantul calator". Potrivit unor evlaviosi parinti ai locului, pentru perioade scurte de timp, cinstitele Moaste ale sfantului nu mai sunt prezente in racla din catedrala, iar atunci cand acestea revin, in chip minunat, ele sunt calde si prafuite; la randul lor, incaltarile noi ale sfantului apar tocite, pastrand pe ele pamant si fire de iarba.

In amintirea acestei minuni periodice, in Acatistul Sfantului Spiridon, in icosul al saselea, ne rugam acestuia, zicand: "Bucura-te, cel ce esti cu ingerii slujitor; Bucura-te, ca esti si cu oamenii cu trupul petrecator; Bucura-te, al carui trup astazi savarseste minuni; Bucura-te, ca incaltamintele tale slujesc drept dovada."

Teodor Danalache



18 sept. 2015

«să se silească a iubi, chiar de nu are dragoste»

Apropiindu-se cineva de Domnul, se cuvine mai înainte de toate să se silească către bine, chiar dacă inima sa nu vrea acest lucru, şi să aştepte totdeauna cu neclintită credinţă mila Lui; să se silească a iubi, chiar de nu are dragoste; să se silească a fi blând, chiar de nu are blândeţe; să se silească a fi milostiv şi a avea inimă milostivă; să se silească a fi dispreţuit, iar când este dispreţuit, să îndure cu îndelungă-răbdare […]; să se silească spre rugăciune, chiar de este lipsit de rugăciune duhovnicească. Deci văzând Dumnezeu pe unul ca acesta că aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii sale, vine către Domnul, îi dă lui adevărata rugăciune a Duhului, îi dă lui adevărata dragoste, blândeţea, milosârdiile îndurărilor (Col. 3, 12) şi adevărata bunătate - într-un cuvânt, îl umple de roadele Duhului.

Sf. Macarie cel Mare

17 sept. 2015

„Când sufletul e beat de bucuria nădejdii, trupul nu mai simte necazurile”

„Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric.”

„Tihna şi nelucrarea înseamnă pieirea sufletului şi ele pot să vatăme mai mult decât dracii. Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric şi-i pricinuieşti mai degrabă tulburare. Iar trupul viguros de-l predai tihnei şi nelucrării desăvârşeşte toată răutatea în sufletul ce locuieşte în el şi, chiar de doreşte cineva mult binele, după puţin timp scoate din sine şi gândul binelui pe care-l avea. Când sufletul e beat de bucuria nădejdii lui şi de veselia pentru Dumnezeu, trupul nu mai simte necazurile, chiar de e slab. Căci, deşi poartă o povară îndoită, nu slăbeşte, ci se bucură împreună cu sufletul de desfătarea lui, căci sufletul conlucrează cu el, chiar dacă e slab. Aceasta i se întâmplă când sufletul intră la bucuria Duhului.”

(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 336)

sursa: doxologia.ro


13 sept. 2015

Rugăciunea – cea mai ostenitoare dintre nevoințe

Unii frați l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoință în viața monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: „Iertați-mă! Eu găsesc că nevoința rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoințe. Când omul dorește să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmașii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea, pentru că știu că nicio nevoință nu e într-atât de înfricoșătoare pentru ei, așa cum este rugăciunea înălțată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoință, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniștire. Rugăciunea, însă, cere mare luptă, până la ultima suflare”.

Dacă așa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiți în mii de lucruri ale vieții de zi cu zi! Una ca aceasta nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioși. Ei trebuie să ia aminte că Însuși Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorința de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui Dumnezeu, cele cu neputință sunt cu putință, iar cele de neatins se pot împlini. Dumnezeu va da adevărata rugăciune celor care o doresc pe ea din inimă.

Arhimandritul Serafim Alexiev

sursa: doxologia.ro


11 sept. 2015

Dacă nu poți să iubești, măcar să nu urăști

„Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic.”


Înfrânează iuțimea sufletului cu dragostea; vestejește partea poftitoare a lui cu înfrânarea; înaripează partea rațională a lui cu rugăciunea. Și lumina minții nu se va întuneca niciodată.

Cele ce risipesc dragostea sunt acestea: necinstirea, păgubirea, defăimarea, fie că sunt îndreptate împotriva credinței, fie împotriva vieții; apoi bătăile, rănirile și cele următoare. Și acestea fie că se întâmplă cuiva personal, fie vreunuia dintre rudele sau prietenii lui. Prin urmare, cel ce stinge dragostea prin vreuna din acestea încă n-a cunoscut care este scopul poruncilor lui Hristos.

Silește-te pe cât poți să iubești pe tot omul. Iar dacă nu poți încă, cel puțin să nu urăști pe nimeni. Dar nu vei putea face nici aceasta dacă nu vei disprețui lucrurile lumii.

Te-a blestemat cineva? Să nu-l urăști pe el, ci blestemul și pe dracul care a pus la cale blestemul. Căci dacă urăști pe cel ce te-a blestemat, ai urât un om și ai călcat porunca. Și ceea ce a făcut acela cu cuvântul, tu faci cu fapta. Iar dacă păzești porunca, arată semnele dragostei; și de poți face ceva ajută-l, ca să-l izbăvești de rău.

Hristos nu vrea ca tu să porți vreunui om ură sau supărare, sau mânie, sau să ții minte răul în nici un chip și pentru nici un lucru vremelnic. Aceasta o strigă cele patru evanghelii.

Mulți suntem cei ce vorbim, dar puțini cei ce facem. Dar nimenea nu trebuie să strice cuvântul lui Dumnezeu pentru negrija proprie, ci să-și mărturisească neputința sa, nu să ascundă adevărul lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca nu cumva să ne facem vinovați, pe lângă călcarea poruncilor, și de răstălmăcirea cuvântului lui Dumnezeu.

(Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, IV, 80-85, în Filocalia II, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 110)



10 sept. 2015

Contemplarea, extazul sau răpirea

Pe om îl află duhul rugăciunii şi îl trage înlăuntrul inimii. E ca şi cum cineva ar lua pe altul şi l-ar trage cu putere dintr-o încăpere în alta. Aici sufletul este legat de o putere din afară şi se ţine cu plăcere înlăuntru atâta timp cât asupra lui stă duhul care l-a aflat.

Cunosc două trepte ale acestei aflări. La întâia sufletul vede tot, îşi dă seama de sine însuşi, cât şi de starea lui din afară şi poate să judece toate şi să călăuzească liber şi poate chiar să curme această stare, când vrea. Și asta trebuie să fie de înţeles. La Sfinţii Părinţi însă, şi mai ales la Sfântul Isaac Sirul, mai este încă o a doua treaptă a rugăciunii, care ni se dă sau se află în noi. Mai presus de treapta ce am arătat, la el se găseşte şi rugăciunea pe care dânsul o numeşte extazul sau răpirea.

Și aici de asemenea duhul rugăciunii îl află pe om dar sufletul, care este tras, intră în astfel de vederi ale descoperitorilor, încât îşi uită starea lui din afară, nu mai cugetă, ci numai contemplează şi nu mai are putinţa să se călăuzească liber sau să-şi curme această stare. Iată, aceasta este rugăciunea, din vremea răpirii sau contemplării. La unii ea este însoţită de luminarea feţii, de o lumină ce îi cuprinde de jur împrejur, iar la alţii de înălţarea trupului în aer. În această stare Sf. Apostol Pavel a fost răpit în rai. Și Sf. Prooroci se aflau în această stare, când îi ridica Duhul.

Uimirea vă va cuprinde când veţi vedea cât de mare e mila lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii. Pentru puţina noastră osteneală, iată cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Oricărui ostenitor îi putem spune cu îndrăzneală: osteneşte-te că ai pentru ce!

SBORNICUL – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

9 sept. 2015

„O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu”

O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără osteneala unei lucrări proprii, plină de stăruinţă. Nici prin propriile voastre osteneli nu veţi dobîndi nimic şi nici Dumnezeu nu vă va dărui ceva, dacă nu vă veţi strădui din toate puterile. Asta e o lege de neînlăturat. Cât despre felul de osteneală ce trebuie depusă întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; să nu lăsăm gândurile să rătăcească după bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fără voia noastră, noi vom trebui să le întoarcem îndată înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în suflet pentru această nestăpînire.

Sf. Ioan Scărarul spune în această privinţă, că "trebuie să ne închidem mintea cu stăruinţă în cuvintele rugăciunii". Niciodată nu trebuie să socotim că vreo lucrare oarecare duhovnicească este desăvârşit statornicită în noi şi cu atât mai puţin să socotim această rugăciune; ci trebuie să ne purtăm întotdeauna în aşa chip ca şi cum pentru întîia oară am fi început s-o săvârşim. Ceea ce se face pentru întâia oară se săvârşeşte şi cu osârdia cea dintâi.

Dacă atunci când veţi începe rugăciunea veţi socoti că niciodată nu v-aţi dat silinţa atât cât se cuvine şi că vreţi să faceţi acest lucru abia de acum pentru întâia oară, atunci veţi săvârşi întotdeauna rugăciunea cu osârdia cea dintâi şi ea va merge bine. Și de nu veţi propăşi întru rugăciune, să nu vă aşteptaţi la vreo propăşire în nici una din celelalte fapte bune, fiindcă ea e rădăcina tuturor.

SBORNICUL – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

7 sept. 2015

„puterea atenţiei naşte în suflet o căldură”

Pentru ca mintea să se statornicească într-un singur loc prin folosirea unei rugăciuni scurte, trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grijă în inimă; fiindcă dacă rămâne în cap, unde se perindă atîtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti să se adune la un loc. Când însă luarea aminte se va coborî în inimă, atunci ea va trage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri.

Simţirea aceasta, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa şi de aceea, la început, se întâmplă că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă decât prin încordarea voinţei, dar mai târziu această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură care ne ţine apoi luarea aminte, fără o deosebită încordare a voinţei. După aceasta, ele se sprijină una de alta şi trebuie să se petreacă nedespărţite, fiindcă împrăştierea minţii răceşte căldura, iar micşorarea căldurii slăbeşte luarea aminte.

SBORNICUL – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

6 sept. 2015

„Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc”

Avem însă o rugăciune pe care omul o face de la sine şi avem o rugăciune pe care omul o aduce în dar Celui ce se roagă (I Regi, 2, 9). Cine n-o cunoaşte pe cea dintâi? Trebuie să fie cunoscută însăşi cea din urmă, măcar întru începuturile ei. Când cineva începe să se apropie de Domnul, cea dintâi lucrare - pe care o face - este rugăciunea. El începe să se ducă la biserică, iar acasă se roagă după cărticica lui de rugăciuni, sau fără ea; dar gândurile îi fug mereu. Nu le poate stăpâni deloc. Dar pe măsură ce îşi dă osteneala în rugăciune, gândurile mai mult i se liniştesc şi rugăciunea ajunge mai curată.

Totuşi, văzduhurile sufletului nu se curăţă până nu se încinge în suflet focul cel duhovnicesc. Acest foc, mic de tot la început, este lucrarea darului dumnezeiesc, dar nu a unui dar deosebit, ci a unuia de obşte, pentru toţi: El se descoperă ca o urmare a unei anumite curăţiri ce se împlineşte în toată aşezarea normală a omului ce râvneşte la el. Când se va încinge acest mic foc, adică se va statornici o căldură neîntreruptă în inimă, atunci viforul gândurilor se va curma, şi se întâmplă atunci cu sufletul ceea ce s-a întâmplat cu femeia ce avea pierdere de sânge: "pierderea sângelui ei a stat" (Luca 8, 44).

SBORNICUL – Lucrarea minţii
DESPRE RUGĂCIUNEA LUI IISUS

5 sept. 2015

Ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange

Se mai spunea, ca in toata vremea vietii sale cand sedea la lucrul mainilor lui, avea o carpa in san pentru a-si sterge lacrimile care picau din ochii sai si auzind avva Pimen, ca a adormit, lacrimand, a zis: fericit esti, avvo Arsenie, ca te-ai plans pe tine in lumea aceasta. Ca acela ce nu se plange pe sine aici, acolo se va plange vesnic. Deci, ori aici de voie, ori acolo de munci, este cu neputinta a nu plange.

Patericul egiptean

4 sept. 2015

Vai vouă cînd vă vor grăi de bine oamenii

«Vai vouă cînd vă vor grăi de bine oamenii» (Luca VI, 26), adică atunci cînd voia voastră va fi să au­ziţi vorbe bune de la oameni şi vă veţi mîndri cu slava şi cu laudele de la ei. Desigur, nu e cu putinţă să se ascundă pentru totdeauna cei ce fac bine. Pentru că însuşi Domnul zice : «Să lumineze lumina voas­tră înaintea oamenilor» (Matei V, 16). Dar siliţi-vă, zice, să faceţi binele spre slava lui Dumnezeu şi nu pentru slava proprie, nici ca unii ce iubiţi cu înfocare laudele oamenilor. Pe unii ca aceştia i-a arătat ca fiind şi necredincioşi, zicînd : «Cum puteţi să aveţi credinţă, primind slavă de la oameni şi slava de la Dumnezeu sigur nu o căutaţi».

Sf. Simeon Metafrastul - Filocalia



3 sept. 2015

Mânecăm spre lumină?

De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

http://vatopaidi.files.wordpress.com/2010/03/cebdcf85cebccf86ceb9cebfcf83.jpg
Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).
Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.
***
Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice – m-am sculat ca să Te slăvesc.

Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

† Episcopul Augustin



2 sept. 2015

Pr. Stefan Negreanu: „Sinuciderea lenta”

Pentru a asculta inregistrarea (8min si 39sec), porniti player-ul de mai jos:



 
Pentru a download-a fisierul mp3, dati click aici...

1 sept. 2015

„de ar fi vrut Dumnezeu ca sa-mi pui miere in bucate, miere mi-ai fi pus”

Un batran oarecare era bolnav de multa vreme si multe zile n-a mancat, nici n-a baut, iar ucenicul lui vazand ca atatea zile n-a mancat nimic, i s-a facut mila de dansul si il ruga, zicand : te rog, parinte, mananca ceva, cat de putin si ti se va mai deschide gustul si te vei mai racori din boala. Si indata facand foc, a pus de i-a gatit putina mancare. Caci avea doua vase : in unul avea putina miere, iar in altul putin ulei de canepa, pe care il tinea de multa vreme pentru candela si care era ranced, amar si imputit.

Deci, fratele voind sa ia putina miere ca sa indulceasca bucatele pe care le facuse pentru batranul sau, n-a luat seama bine din care vas sa ia si in loc sa ia miere a gresit si a luat ulei ranced si amar, si a pus in bucatele batranului sau si a dus la batranul rugandu-l sa guste. Iar batranul luand odata si gustand, indata a cunoscut greseala fratelui si a tacut, nezicand nimic. Fratele il ruga cu osardie sa mai guste macar o data sau de doua ori. Insa batranul nu mai voia sa guste, zicand : ajunge, fiule. Fratele insa, il silea sa mai guste, zicand : te rog, mai gusta, parinte, ca foarte bune bucate ti-am facut. Iata ca si eu am sa mananc cu tine. Si luand cu lingura si gustand, atunci a vazut ce a facut si cazand la picioarele batranului, i-a zis : amar mie, ce-am facut !

Iarta-ma, parinte, ca ti-am gresit si n-am stiut si in loc de miere ti-am pus in bucate ulei ranced si amar si te-am prapadit si nu mi-ai spus cand ai luat odata de ai gustat, socotind poate, ca eu inadins am facut aceasta, punand asupra mea acel pacat. Batranul i-a zis : nu te scarbi de aceasta, fiule, ca de ar fi vrut Dumnezeu ca sa-mi pui miere in bucate, miere mi-ai fi pus, iar acum ce a vrut Dumnezeu, aceea mi-ai pus. Si aceasta zicand batranul, indata s-a simtit desavarsit sanatos si sculandu-se din patul lui, a multumit lui Dumnezeu, mangaindu-l si pe ucenicul sau.

Patericul egiptean

Cea mai citita postare