27 apr. 2016

Smerenie

Omul ar trebui sa-I rasplateasca cu smerenie lui Dumnezeu faptul ca l-a facut om.

Faptul ca un om este om trebuie sa fie un argument suficient de puternic pentru a rasplati cu smerenie si umilinta locul unde a fost asezat de Dumnezeu in creatie;

Sa privim frunzele copacilor cum se apleaca spre pamint de la inaltimea lor; frunza, podoaba copacilor se pleaca cu smerenie la pamint ca rasplata pentru inaltimea la care a fost zidita; smerenia este cea care o innobileaza;

Te vad Dumnezeule in tacerea pomilor, cum dau marturie in tacerea lor despre Tine Care in tacere i-ai zidit si in tacere te binecuvinteaza;

Te aud Doamne in glasul vintului care imnuri de slava inalta Celui ce i-a dat glas;

Cita smerenie in fructul ce se pleaca la pamint plin de bunatatile Tale Doamne; cu cit este mai plin de bunatatile Tale cu atit mai greu sufera inaltimea la care este; plinatatea lui este smerenia: cu cit e mai plin cu atit este mai smerit, dar Dumnezeu l-a pus acolo ca prin pirga lui sa aduca pirga de smerenie, caci el plin fiind de darul Tau Doamne se pleaca la pamint aducindu-Ti roada de smerenie; el neincetat e atras la pamint, el stie ca locul lui e jos si vede unde l-a pus Dumnezeu in marea Lui iubire si pentru aceasta cu smerenie se inchina inantea lui Dumnezeu;

Asa trebuie sa fie si omul sa rasplateasca lui Dumnezeu cu smerenie si umilinta pentru locul unde l-a asezat pe om in creatie;

Recunostinta omului catre Dumnezeul lui trebuie sa fie smerenia; numai in smerenie omul incepe sa-L cunoasca pe Dumnezeu;

De fapt ce inseamna a cunoaste pe Dumnezeu daca nu a deveni constient de prezenta Lui, de a te impartasi din plinatatea Lui, de a-L simti pe Dumnezeu, de a te face partas la revelatia Lui catre noi, revelatie care este continua, este ca un flux continuu, batind neincetat la inima noastra, iar smerenia aceasta face: il face pe om constient de prezenta lui Dumnezeu oriunde in creatie;

Smerenia este o miscare a sufletului spre nemiscare, smerenia este mutenia de care este cuprins sufletul in fata maretiei lui Dumnezeu.

Bogdan

23 apr. 2016

Invierea lui Lazar


Lazar s-a imbolnavit, a murit, dar a inviat pentru ca era prieten al lui Hristos. Deci, nimeni nu trebuie sa-si piarda nadejdea, chiar daca se afla in raul extrem. In ceea ce s-a intamplat cu Lazar, prin dezlegare, aflam ceea ce se implineste cu fiecare dintre noi cand este scapat din moartea sufleteasca. Prin pocainta omul devine viu. Dar aceasta nu ajunge, este nevoie si de dezlegarea pe care o da preotul, dupa cum a fost nevoie ca si Lazar sa fie dezlegat de Apostoli la porunca Mantuitorului.

Lazar episcop al Ciprului

Dupa omorarea arhidiaconului Stefan, Lazar impreuna cu surorile lui, au mers in insula Cipru. Era si el cautat pentru a fi omorat. Cand Pavel si Barnaba, aflati in prima lor calatorie misionara, au poposit in Cipru, l-au intalnit acolo si l-au hirotonit episcop al Ciprului. Traditia spune ca, dupa ce a fost inviat de Hristos, a mai trait 30 de ani, apoi a murit.

A fost ingropat in localitatea Larnaca din Cipru. Peste mormantul lui s-a zidit o bisericuta. Pe la 890, imparatul Leon Inteleptul a mutat moastele la Constantinopol. In schimbul sfintelor moaste, a oferit bani si mesteri care au ridicat, in Larnaca, biserica "Sfantului Lazar", care se vede si astazi. In 1204, cand cruciatii au cucerit Constantinopolul, au dus in Occident moastele lui Lazar. Pastrate initial in Marsilia, au fost purtate apoi in alte locuri, incat astazi s-a pierdut urma lor. In anul 1972, in timpul lucrarilor de restaurare a bisericii "Sfantul Lazar" din Larnaca, s-a descoperit sub altar un sicriu din marmura cu un fragment din moastele sfantului. Pe sicriu scrie: "Lazar cel de a patra zi, prietenul lui Hristos".

La fiecare pomenire a celor adormiti, Sfantul Lazar este chemat sa se roage pentru ei: "...pentru rugaciunile sfantului si dreptului Lazar cel inviat a patra zi din morti..."

Adrian Cocosila

articol integral aici...

21 apr. 2016

Pr. Miron Mihailescu, “Iubind ca Dumnezeu, Liturghii dupa Liturghii“

# “Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin”.

# “Le spun mereu credinciosilor ca Mantuitorul nu scuza. Nu L-am vazut nicaieri, in Sfanta Scriptura, scuzand pe cineva. I-a spus El cuiva: “nu-i nimic daca nu poti chiar asa, fiindca Tatal Meu e bun si te iarta“? Dimpotriva, ne-a poruncit: “Fiti desavarsiti ca Tatal Meu!“. Nicaieri nu vom afla o alternativa. El il iarta, dar nu-l scuza pe cel ce-si socoteste de mica importanta greseala. Mantuitorul nu indreptateste ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatal meu are dreptate. Nu voi, nici Eu, ci El. Tot asa i-a spus si lui Ioan Botezatorul: Sa implinim toata dreptatea, Eu si cu tine – punandu-se alaturi de Ioan, pe aceeasi pozitie de ascultator al lui Dumnezeu. Intotdeauna m-a impresionat profund faptul acesta. Nu-L putem contrazice pe Tatal, venind cu fel de fel de scuze!“

# E obligatoriu ca mai întâi, să ţi se arate ţie ţarina cu comoara. Pe cel ce vede importanţa comorii, nu-l mai derutează nimeni; dacă a aflat că în cutare ţarină e comoara lui, nu-l mai interesează decât să cumpere ţa­rina aceea. Dă totul, valuta lui e acea ţarină cu comoara. Să-ţi pregăteşti inima, ca să cuprindă Duhul lui Dumnezeu, fiindcă inima omului poate acest lucru. De ce poate? Pentru că Hristos e în ea şi dă această posibilitate. Şi, ca să adaug totuşi şi ceea ce-aş fi zis dacă nu mi-aţi fi pus această întrebare, aş vrea să vă solicit luarea-aminte asupra a ceea ce v-am repe­tat de multe ori: să avem grijă cum trăim fiecare clipă, dar mai ales clipa când ne trezim din somn, clipă în care ne luăm în primire pe noi înşine din mâna Lui Hristos, Care a zis: Eu sunt învierea, Eu sunt viaţă în voi, în toate zilele şi-n toate clipele. Să vă îndreptaţi atenţia către Mine la fi­ecare bătaie a inimii, fiindcă ea bate deoarece Eu trăiesc în voi. Să trăiţi şi voi în Mine”.

12 apr. 2016

Sabatul și Duminica – Odihna și Ziua Domnului

1. Înainte de Legea lui Moise nu ținea nimeni (nici drepții, nici păgânii) pe pământ vreo zi săptămânală sau zecimală, lunară sau anuală, dedicată lui Dumnezeu - Cel ce este, cel Viu, cel Adevărat - Creatorul cerului și al pământului. Nici Adam după cădere, nici Abel, nici Noe, nici Avraam, nici Iov, nici chiar Moise până să urce pe muntele Sinai, nu au ținut sabatul. Dacă era esențial de știut și mântuitor pentru ei Dumnezeu ne lăsa și mărturia lor expresă. Ba, mai mult, nici chiar Melchisedec, preotul lui Dumnezeu, prototipul profetic al lui Hristos nu a ținut sabatul. Pentru ei, cei drepți de dinaintea Legii Vechi a lui Moise, fiecare zi era importantă și ei I se închinau lui Dumnezeu prin rugăciune, viață curată și jertfe de animale. Apoi nici preoții Legii Vechi nu țineau sabatul ca zi de odihnă întrucât aduceau jertfe (munceau) dublu față de celelalte zile: ”Sau n-aţi citit în Lege că preoţii, sâmbăta, în templu, calcă sâmbăta şi sunt fără de vină?” (Matei 12, 5).

2. În capitolul 15 al Faptelor Apostolilor ni se spune că Sfinții Apostoli, insuflați de Duhul Sfânt - Atenție! -, au hotărât că neamurile păgâne nu sunt deloc datoare să respecte rânduielile ceremoniale ale legii Vechiului Testament precum tăierea împrejur, jertfele de animale și ținerea sabatului, ci trebuie să se ferească ”de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face. Fiţi sănătoşi!” (15, 29).

3. Nu se justifică denumirea primei zile a săptămânii prin asocierea cu denumirile ei la popoarele barbare idolatre (duminica = ziua soarelui, sunday), când toate cărțile Noului Testament și toate scrierile creștine din primele secole au fost scrise, majoritar, în limba greacă. Deoarece creștinii greci (majoritari încă din primul veac creștin deoarece limba greacă era limba vorbită de majoritatea poporului roman), de la început, ca și de atunci încoace până acum, folosesc următoarele denumiri pentru numele zilelor: kiriaki (Duminica = ziua Domnului, prima a săptămânii), deftera (a doua = luni), triti (a treia = marți, tetarti (a patra = miercuri), pempti (a cincea = joi), paraskevi (vineri), savato (a șaptea = sâmbăta).

4. Sfinții apostoli mergeau în zi de sabat la sinagogile iudaice de pretutindeni ca să-i ”pescuiască” mai întâi pe credincioșii care știau ceva despre Mesia, când toți iudeii dintr-o comunitate erau adunați laolaltă. Dar, iată că tradiția apostolică săptămânală a ”cinei Domnului” sau a ”frângerii pâinii” (Euharistia) arată că avea loc duminica, în prima zi a săptămânii: ”În ziua întâi a săptămânii (Duminică) adunându-ne noi să frângem pâinea, Pavel, care avea de gând să plece a doua zi, a început să le vorbească şi a prelungit cuvântul lui până la miezul nopţii.” (Fapte 20, 7). Aceasta se petrecea în Troa, în Grecia, unde creștinii erau proveniți numai dintre păgâni. Deci acolo, de la început, Biserica lui Hristos ”ținea” Duminica drept ziua de rugăciune săptămânală a comunității creștine.

5. In Galatia, ca și în Corint, după rugăciunea comunitara, avea loc și strângerea de ajutoare pentru creștinii mai săraci (nu doar din Ierusalim): ”Cât despre strângerea de ajutoare pentru sfinţi, precum am rânduit pentru Bisericile Galatiei, aşa să faceţi şi voi. În ziua întâi a săptămânii (kiriaki imera - Duminica), fiecare dintre voi să-şi pună deoparte, strângând cât poate, ca să nu se facă strângerea abia atunci când voi veni.” (1 Cor. 16, 1-2).

articol intreg: blog.patermihail.ro

9 apr. 2016

Este pacat sa radem?

Crestinul este omul bucuriei. Nu-i este strain rasul, dar nu rade de orice. Iar cand rade, nu o face din motive medicale: pentru a evita bolile cardiace sau ca sa-i creasca toleranta la durere, dupa cum marturisesc cativa semeni de-ai nostri. Rade pentru ca se bucura de viata.

Iar cand rade, nu gasesti in el nimic grosolan, josnic sau afectat. Nu-l vezi tavalindu-se pe jos. Nu o face nici fortat, teatral sau artificial. O face cu delicatete, incat simti cum si prin zambet ti se daruieste.

Dar cum diavolul nu doarme in rautatea sa, cauta sa se foloseasca si de ras ca sa-l castige pe om. Si asa se face ca rasul ajunge sa zamisleasca batjocura, ocara si vorbele rusinoase. De rasul acesta necuvenit trebuie sa ne ferim. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne cere ca vorbirea desarta si gluma proasta sa nu iasa de pe buzele noastre: "Nici vorbe de rusine, nici vorbe nebunesti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degraba multumire" (Efeseni 5, 4).

Pentru ca multi am pierdut bucuria de a trai, s-a ajuns la crearea nevoii de a rade prin declansarea rasetelor de fundal. Si e dureros sa vezi cum omul este fortat sa rada. Dar tot atat de grav este ca e pus in situatia de a rade de Biserica, Sfintele Taine, etc. Si cum orice mesaj indus prin ras are sanse mai mari de a fi acceptat, rasul devine un mijloc prin care se poate cultiva ceea ce este rau, vatamator omului.

Rasul in sine nu este un pacat. Asa ca nu trebuie sa cautam sa-l suprimam. Trebuie doar sa-i dam masura cuvenita, sa nu ajungem sa radem nebuneste. De altfel, intr-una din rugaciunile de seara, Biserica ne indeamna sa cerem iertare pentru acest ras nefiresc: "…sau nebuneste am ras…".

Deci, nu este pacat sa radem. Insa daca rasul nostru de zi cu zi este batjocoritor, e semn ca zidim in noi rautatea.

Adrian Cocosila


5 apr. 2016

“Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”

Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”. Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

Cea mai citita postare