ORIZONT ORTODOX

Omul ar trebui sa-I rasplateasca cu smerenie lui Dumnezeu faptul ca l-a facut om. Faptul ca un om este om trebuie sa fie un argument suficient de puternic pentru a rasplati cu smerenie si umilinta locul unde a fost asezat de Dumnezeu in creatie; Sa privim frunzele copacilor cum se apleaca spre pamint de la inaltimea lor; frunza, podoaba copacilor se pleaca cu smerenie la pamint ca rasplata pentru inaltimea la care a fost zidita; smerenia este cea care o innobileaza; Te vad Dumnezeule in tacerea pomilor, cum dau marturie in tacerea lor despre Tine Care in tacere i-ai zidit si in tacere te binecuvinteaza; Te aud Doamne in glasul vintului care imnuri de slava inalta Celui ce i-a dat glas; Cita smerenie in fructul ce se pleaca la pamint plin de bunatatile Tale Doamne; cu cit este mai plin de bunatatile Tale cu atit mai greu sufera inaltimea la care este; plinatatea lui este smerenia: cu cit e mai plin cu atit este mai smerit, dar Dumnezeu l-a pus acolo ca prin pirga lui sa aduca pirga

# “Prietenia consta in a face oamenii schimb de inima unul cu altul, pentru ca impreuna sa patrunda Taina lui Hristos. Numai un prieten poate fi atat de atent incat sa poata lua totul din inima altuia, sa-si insuseasca continutul inimii altuia integral si sa-l duca mai departe. Numai un prieten poate face asta, prietenul care are atentia suprema, avand incredere deplina in faptul ca cel ce-i vorbeste, din dragoste ii vorbeste. Prietenul iti crede dragostea, ceilalti mai putin”. # “Le spun mereu credinciosilor ca Mantuitorul nu scuza. Nu L-am vazut nicaieri, in Sfanta Scriptura, scuzand pe cineva. I-a spus El cuiva: “nu-i nimic daca nu poti chiar asa, fiindca Tatal Meu e bun si te iarta“? Dimpotriva, ne-a poruncit: “Fiti desavarsiti ca Tatal Meu!“. Nicaieri nu vom afla o alternativa. El il iarta, dar nu-l scuza pe cel ce-si socoteste de mica importanta greseala. Mantuitorul nu indreptateste ascultarea de sine. Dumnezeu nu e dur. Te iert, dar Tatal meu are dreptate. Nu voi, nici Eu,

1. Înainte de Legea lui Moise nu ținea nimeni (nici drepții, nici păgânii) pe pământ vreo zi săptămânală sau zecimală, lunară sau anuală, dedicată lui Dumnezeu - Cel ce este, cel Viu, cel Adevărat - Creatorul cerului și al pământului. Nici Adam după cădere, nici Abel, nici Noe, nici Avraam, nici Iov, nici chiar Moise până să urce pe muntele Sinai, nu au ținut sabatul. Dacă era esențial de știut și mântuitor pentru ei Dumnezeu ne lăsa și mărturia lor expresă. Ba, mai mult, nici chiar Melchisedec, preotul lui Dumnezeu, prototipul profetic al lui Hristos nu a ținut sabatul. Pentru ei, cei drepți de dinaintea Legii Vechi a lui Moise, fiecare zi era importantă și ei I se închinau lui Dumnezeu prin rugăciune, viață curată și jertfe de animale. Apoi nici preoții Legii Vechi nu țineau sabatul ca zi de odihnă întrucât aduceau jertfe (munceau) dublu față de celelalte zile: ”Sau n-aţi citit în Lege că preoţii, sâmbăta, în templu, calcă sâmbăta şi sunt fără de vină?” (Matei 12, 5). 2. În cap

Crestinul este omul bucuriei. Nu-i este strain rasul, dar nu rade de orice. Iar cand rade, nu o face din motive medicale: pentru a evita bolile cardiace sau ca sa-i creasca toleranta la durere, dupa cum marturisesc cativa semeni de-ai nostri. Rade pentru ca se bucura de viata. Iar cand rade, nu gasesti in el nimic grosolan, josnic sau afectat. Nu-l vezi tavalindu-se pe jos. Nu o face nici fortat, teatral sau artificial. O face cu delicatete, incat simti cum si prin zambet ti se daruieste. Dar cum diavolul nu doarme in rautatea sa, cauta sa se foloseasca si de ras ca sa-l castige pe om. Si asa se face ca rasul ajunge sa zamisleasca batjocura, ocara si vorbele rusinoase. De rasul acesta necuvenit trebuie sa ne ferim. In acest sens, Sfantul Apostol Pavel ne cere ca vorbirea desarta si gluma proasta sa nu iasa de pe buzele noastre: "Nici vorbe de rusine, nici vorbe nebunesti, nici glume care nu se cuvin, ci mai degraba multumire" (Efeseni 5, 4). Pentru ca multi am pi

Un om tare simplu îi mărturisea Sfîntului Antonie: “Toţi vor fi mîntuiţi, numai eu voi fi pedepsit”. La care Sfîntul Antonie a spus: “Iadul există într-adevăr, dar numai pentru mine…”. Dacă reluăm formula Sfîntului Ambrozie: “Acelaşi om este deodată condamnat şi mîntuit”, putem spune că şi lumea în ansamblul ei este “deodată condamnată şi mîntuită”. Atunci s-ar putea ca iadul să-şi afle transcendenţa în însăşi chinurile sale. Acesta pare să fie sensul îndemnului pe care Hristos l-a făcut unui stareţ din zilele noastre, Siluan de la Muntele Athos: “Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui…”. Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu