ORIZONT ORTODOX

Pr. Ștefan Negreanu: „Sf. Ier. Grigorie Palama” (31.03.2024)

Trebuie să știm că lumina divină nu este un fenomen natural, ca atunci când ne lovim în cap sau alte cauze care generează semnale electrice prin sistemul nervos pe care creierul nostru (mai exact cortexul nostru vizual) le interpretează ca lumină. De asemenea, lumina divină nu este „ca o emanație de la Dumnezeu” – este Dumnezeu însuși, mai exact este energia Lui. Dumnezeu este absolut inaccesibil în ființa Sa, dar perfect comunicabil în energiile Sale. Aceasta este o diferență mai presus de cuvânt în simplitatea pură a lui Dumnezeu care depășește orice complexitate cunoscută de noi. De aceea această lumină se numește „lumină necreată”. Punctul principal în vederea luminii necreate nu este experiența vederii luminii în sine – chiar dacă această lumină este mult mai puternică decât lumina soarelui – în mod obișnuit, sfinții au spus că este „mai puternică decât 1000 de sori”. Punctul principal este fericirea absolută și împlinirea provocată de această experiență. Acest

Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluţia. O să spuneţi: „Dar ce, aceasta‑i rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră. De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui

Păr. Ștefan Negreanu: „Bunavestire” (25.03.2024)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc (numele de botez al Cuviosului Iosif Isihastul n.n.) se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism , de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării.  Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc. În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de

  „ Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! ” (Luca 1, 31-38) Acestea sunt cuvintele celei mai smerite Fecioare de pe fața pământului: “ I ată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! “ Spunând aceste cuvinte, Fecioara Maria și-a pus sufletul în mâinile lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Său și Mântuitorul nostru Iisus Hristos; mărturisim aceasta pentru că la evrei dacă o fată nemăritată rămânea însărcinată, era omorâtă cu pietre. Cu această totală dăruire a Fecioarei Maria, s-a pus în

Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, aşa şi virtuţile cuprinzătoare îmbrăţişează în ele pe cele restrînse. Căci cel ce a vîndut averile sale şi le-a împărţit săracilor şi s-a făcut dintr-odată sărac a împlinit deodată printr-una toate poruncile restrînse. Fiindcă nu mai are trebuinţă să dea celui ce cere, sau să întoarcă faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la el (Matei V, 42). La fel şi cel ce se roagă neîncetat; a cuprins toate în aceasta, şi nu mai trebuie să laude de şapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineaţa şi la amiază, ca unul ce împlineşte toate rugăciunile şi cîntările, cîte trebuie să le facem după rînduială la vremea şi ceasurile hotărîte. Asemenea şi cel ce a dobîndit în sine, în chip conştient, pe Dumnezeu cel ce dă cunoştinţă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfînta Scriptură şi a cules tot folosul din citire şi nu va mai avea trebuinţă de citirea cărţilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel

Pr. Ștefan Negreanu: „Izgonirea lui Adam din Rai” (17.03.2024)

Când oboseşte dragostea, datoria o înlocuieşte. Când oboseşte datoria, legea o înlocuieşte. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei faţă de copilul ei se răceşte, mama îşi face numai datoria, adică face mai puţin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea. Când mama îşi urăşte copilul, ea face numai atât cât o sileşte legea să facă, adică mai puţin decât poate dragostea şi decât cere datoria. Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte. Cine socoteşte legea drept început şi sfârşit al moralei, acela cunoaşte numai scoarţa cărţii despre moralitate. Cine socoteşte datoria drept început şi sfârşit al moralei, acela vede şi citeşte numai slovele din cartea despre moralitate. Însă cine socoteşte dragostea drept început şi sfârşit al moralei, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa moralităţii. La fel

Păr. Marius Dărăban: „Înfricoșătoarea Judecată” (10.03.2024)

1. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nu se roagă însă neîmprăştiat cel ce-şi are mintea pironită de ceva din cele pământeşti. Aşadar nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de ceva din cele pământeşti. 2. Mintea, care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el, ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea. 3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică. 4. Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor; iar al citi

Să ne iubim aşadar unii pe alţii şi vom fi iubiţi de Dumnezeu. Să fim cu îndelungă răbdare întreolaltă şi va fi şi El cu îndelungă răbdare faţă de păcatele noastre. Să nu răsplătim răul cu rău şi nu vom primi după păcatele noastre. Căci iertarea greşelilor noastre o aflăm în iertarea fraţilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsă în milostivirea noastră faţă de aproapele. De aceea a zis Domnul: «Iertaţi şi vi se va ierta vouă». Şi iarăşi: «De veţi ierta oamenilor greşalele lor şi Tatăl vostru cel din ceruri va ierta vouă greşalele voastre». Sau: «Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui» Sau: «Cu ce măsură veţi măsura, cu aceea se va măsura vouă». Iată ne-a dăruit nouă Domnul chip de mântuire şi ne-a dat nouă putere veşnică de a ne face fii ai lui Dumnezeu. Prin urmare în voia noastră stă mântuirea noastră . Sf. Maxim Mărturisitorul - Filocalia 2 „Cuvânt Ascetic”

Păr. Ștefan Negreanu: „Întoarcerea Fiului Risipitor” (3.03.2024)

Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?»... ş.a.m.d. Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «în toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor». În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în

din “Monahul de la Rohia – Nicolae Steinhardt raspunde la 365 intrebari puse de Zaharia Sangeorzan” 363. Tot din jurnalul lui Cesare Pavese: „Singura regulă eroică: să fii singur singur singur. Cînd vei petrece o singură zi fără să presimţi sau să implici în vreun gest sau în vreun gînd de-al tău prezenţa altora poţi să te numeşti eroic. Sau, altfel, să fii Crist — adică să te anihilezi, Dar ai spus-o ieri — nimeni nu renunţă la ceea ce ştie — şi tu cunoşti prea multe lucruri. ” Să fii Crist? In secolul XX? Nu-i un orgoliu prea mare? Da, da, da; de trei ori da: singurătatea este eroică şi fapta cea mai grea. Ne este frică să fim singuri cu noi înşine. Ne trebuie continuu un zgomot de fond. Singurătatea e o pedeapsă. (Amiralul Horia Măcelaru — cinci ani singur în celulă la Rîmnicul Sărat şi Harry Brauner — doisprezece ani de singurătate en savent quelque chose.) Monahul este omul care poate sta singur cu el însuşi. Marea şcoală a monahismului e singurătatea. Să tră