18 nov. 2015

PS Daniil Stoenescu despre Pr Arsenie Boca

“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?"(cf. Luca 24,32)

Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”.

Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc” a celui care a fost, este şi va rămâne de-a pururi pentru ortodoxia, spiritualitatea şi monahismul românesc al veacului XX – Părintele Arsenie, Omul lui Dumnezeu.

De trei ani “batem” cu smerenie şi umilinţă prin pomenirile rânduite de Sfânta Biserică la uşa chiliei “de dincolo” a Sfinţiei Sale, cu gândul luminat şi purtat de la “fereastra chiliei” avvei Arsenie din Pateric, la chilia Părintelui Arsenie de sub “fereastra Munţilor Făgăraşului, iar de acolo la "fereastra celulei" unei temniţe din anii ‘50 – pe care privind un gardian (ca ucenicul din Pateric) l-a văzut pe Părintele Arsenie în rugăciune învăluit “ca de un foc” – pentru ca în sfârşit, să ni-l aprindem ca o lumânare la crucea mormântului Sfinţiei Sale de la Prislop, de care se cuvine să ne apropiem ca de un “rug aprins” ca să primim “lumină din lumină”.

Binecuvântat este poporul din care s-a ridicat un astfel de om până la “statura vârstei deplinătăţii în Hristos” (Efes. 4,13), ocrotită este ţara noastră care are un astfel de mijlocitor către Dumnezeu şi vie este Biserica care a avut un astfel de slujitor ce nu a făcut “compromisuri spiritului vremii” în trecutul încheiat la numai câteva zile după săvârşirea Sfinţiei Sale din această viaţă (28 noiembrie – 22 decembrie 1989!). Pentru că astăzi, într-o vreme plină de incertitudini când lumea şi societatea în care trăim se aseamănă tot mai mult cu un “Ţinut al Gherghesenilor” bântuit de felurite duhuri, curente şi ideologii ”care nu sunt de la Dumnezeu”, ne dăm seama că a-l fi întâlnit cândva, cunoscut, ascultat, crezut şi urmat – după puteri – pe Părintele Arsenie Boca la o răspântie a vieţii noastre, este aproape egal cu faptul de a fi fost contemporani cu un adevărat profet biblic, apostol neotestamentar sau Sfânt al Bisericii Ortodoxe! Aceasta este deci imaginea şi icoana clară şi definitivă – ca un reflex al picturii bisericeşti de la Drăgănescu şi Prislop – a Părintelui Arsenie, zugrăvită înaintea ochilor şi înlăuntrul sufletului nostru de razele unei lumini ce coboară atât de pe Tabor, cât şi din norii Parusiei…

De aceea, lăsând în seama lui Dumnezeu rânduirea vremii în care “lumina să fie pusă în sfeşnic” şi timpului – care ţese în taină odăjdiile sfinţilor şi le sculptează racla – să adeverească tuturor, “cler şi popor", locul Icoanei Părintelui Arsenie în catapeteasma neamului nostru românesc “creştinesc şi de Hristos iubitor”, mărturisim că – cel puţin în vremile pe care le trăim astăzi şi în viitorul apropiat – despre Părintele Arsenie, despre activitatea şi lucrările Sfinţiei Sale, se cuvine mai mult şi mai bine să se tacă, decât să se vorbească…

“Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Prea Cuviosului Părintelui nostru Arsenie Ieromonahul, rămâi cu noi, în toate zilele, căci este spre seară şi zilele rele sunt". (cf. Lc. 24,19; Mt. 28,20; Efes. 5,16).

PS Daniil Stoenescu



Pr. Petru Vamvulescu: “Mi-e tare dor de tine Părinte Arsenie” – 2014 // Audiobook

Audiobook: “Viaţa lui Arsenie Boca – Fapte inedite de Preot Petru Vamvulescu – 2014




16 nov. 2015

„Ora de religie” – comentariu

Am observat ca, de obicei, subiectele pe teme religioase sunt bogat comentate pe site-urile generaliste, ajungandu-se repede la mai multe sute de postari. Este si cazul articolelor scrise pe tema "Orei de religie". Se pare ca este vorba despre o lupta a constiintei in fiecare dintre noi, gasind imediat timpul pentru a scrie pe forumuri, argumentandu-ne parerea pro sau contra.

Con-stiinta inseamna a sti impreuna cu Cineva, adica cu Dumnezeu. Sau mai concret - este glasul lui Dumnezeu in noi. Cei care, prin negarea lui Dumnezeu, incearca sa-si impace constiinta pacatoasa (pacatoasa fiind a tuturor, si a mea si a ta), crezand ca sufletul vine de nicaieri si dispare odata cu mormantul, scapa (parelnic) de apasarea pacatului si se considera "fericiti" (pana la primul esec mai mare sau o boala serioasa - fereasca Dumnezeu!).

Ce se fac insa cu proprii copii, pe care unii i-au botezat spre a-i pune sub protectia lui Dumnezeu, iar acum nu mai vor sa-i invete (sau sa-i lase sa invete) despre Dragostea jertfelnica a lui Dumnezeu pentru noi si despre a noastra pentru semeni?

Din mai multe comentarii postate pe net, ale unor asa zisi atei (atei nu exista - ei cred macar in ei insisi, "autoindumnezeindu-se"), transpare un fel de lupta interioara, fiind munciti, probabil, de povara viitorului destin sufletesc al propriilor copii, de care vor fi raspunzatori, dar nu au puterea, sau nu-i lasa mandria sa-L recunoasca pe Unul Dumnezeu atotputernic, si astfel se tem (subconstient sau nerecunoscand daca totusi constientizeaza) ca vor avea parte de intrebarile sau reprosurile copiilor lor, cand acestia vor ajunge maturi si, cand le va lipsi Harul spre a iesi din necazuri sau depresii (fereasca Domnul!).

Sunt de parere ca este vorba despre o criza existentiala. Parintii care nu doresc educatie religioasa pentru copiii lor, isi dau seama ca nu le vor putea raspunde (nici acum, nici mai tarziu) intrebarilor de felul: Eu de ce m-am nascut? De unde vin? Unde voi merge? Ce rost are viata pentru mine? si altele. Traind o astfel de criza existentiala, am observat ca unii dintre parinti (poate nu neaparat atei, dar derutati), devin denigratori, jignind aproape cu ura tot ce tine de Biserica, cler, enoriasi, credinta, etc.

Sa dea Domnul sa afle cu totii ca stiinta nu este contrazisa de catre credinta, si mai nou nici invers. Sunt doar abordari diferite. Stiinta si-a impus niste limite rationale din care, la nivel mediu, nu poate iesi, iar credinta transcende realitatea lumii materiale si are un alt sediu in cadrul persoanei, si anume INIMA (mai ales cea duhovniceasca).

Petru J.

 

15 nov. 2015

Apele involburate

Plimbandu-ma deunazi pe malul Muresului, urmaream cum apele umflate si involburate carau cu mare viteza tot felul de crengi, copaci uscati, dar mai ales gunoaie. Mi-am amintit zicala: "Cand apele sunt tulburi, gunoaiele ies la suprafata."

Adevarat, dar pentru aceasta trebuie involburare, trebuie forta. Apa in sine are atata forta cata primeste. Daca Dumnezeu nu i-ar da-o, n-ar avea-o. Daca Dumnezeu n-ar fi dat ploile, apa n-ar fi fost involburata.

Asa si cu gunoaiele noastre: Nu vor iesi la suprafata fara involburare, fara forta (launtrica). Forta o putem primi de la Dumnezeu cu conditia sa o cerem, sa o voim, sa ne silim. Noi nu suntem apa de rau, noi suntem cununa creatiei. Pe noi Dumnezeu ne vrea impreuna lucratori cu El, doreste sa vada mai intai voirea noastra si ravna noastra, ca mai apoi sa ne trimita Harul Duhului Sfant spre lucrarea cea buna.

Ajuta-ne Doamne sa ne vedem gunoaiele pacatelor, pentru a putea sa ne curatim sufletul de ele!

Petru J.

 

13 nov. 2015

De ce țipă oamenii unii la alţii mai ales când se ceartă?

"Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai:

- De ce tipa oamenii cand sunt suparati?

- Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei.

- Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? - intreba din nou inteleptul.

- Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol.

Maestrul intreba din nou:

-Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa?

Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri:

- Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari.

Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? Fiindca inimile lor sunt foarte apropiate. Distanta dintre ele este foarte mica. Uneori, inimile lor sunt atat de aproape, ca nici nu mai vorbesc, doar soptesc, murmura. Iar atunci cand iubirea e si mai intensa, nu mai e nevoie nici macar sa sopteasca, ajunge doar sa se priveasca si inimile lor se inteleg. Asta se petrece atunci cand doua fiinte care se iubesc, au inimile apropiate.

In final, inteleptul concluziona, zicand:

- Cand discutati, nu lasati ca inimile voastre sa se separe una de cealalta, nu rostiti cuvinte care sa va indeparteze si mai mult, caci va veni o zi in care distanta va fi atat de mare, incat inimile voastre nu vor mai gasi drumul de intoarcere."

sursa: blog.patermihail.ro

9 nov. 2015

Concurenta cu smeritul

Cu un om smerit nu poti sa concurezi niciodata, pentru ca el atunci cand pierde, de fapt castiga.

Smeritul, chiar si atunci cand face lucruri minunate, nu starneste invidie - fiindca nu-si aroga nici un merit. Mereu spune ca nu el, ci Dumnezeu a facut.

Omul smerit are cu adevarat aceasta constiinta (adica stiinta impreuna cu Dumnezeu), cum ca Dumnezeu este Cel care face, si nu el. De aceea Dumnezeu alege sa lucreze minunile prin cei smeriti - pentru ca facandu-le, ei nu se mandresc - dupa cum ne spune Pr. Rafail Noica.

Petru J.

 

7 nov. 2015

Mosii de toamna – Pomenirea mortilor


Pomenirea celor adormiti, cea din prima sambata a lunii noembrie, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna. Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din rai.

De ce facem pomenire mortilor?

Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului "adormit", intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52).

Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara, in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste stari nu sunt definitive, ele dureaza pana la Judecata Universala, cand va avea loc invierea intregului neam omenesc si cand vor avea loc hotararile finale legate de starea de fericire sau suferinta. Noi ortodocsii ne rugam pentru cei morti, pentru ca avem credinta ca prin rugaciunile noastre, sufletul pentru care ne rugam va ajunge la Judecata universala, intr-o stare mai buna decat aceea cu care s-a despartit de trup.

In ziua de Mosi se savarseste Sfanta Liturghie

La Proscomidie, preotul scoate din prescura miridele pentru morti si le aseaza sub Sfantul Agnet, rostind numele mortilor de pe pomelnicele ce i-au fost aduse. In cadrul Sfintei Liturghii, Agnetul se preface in Trupul si Sangele Domnului. Astfel, miridele (care ii reprezinta pe cei pomeniti), participa la sfintenie prin prezenta lor alaturi de Trupul Lui Hristos de pe Sfantul Disc.

Sambata, ziua de pomenire a mortilor

Sambata e ziua in care Mantuitorul a stat in mormant cu trupul, iar cu sufletul S-a pogorat la iad, ca sa elibereze din el pe toti dreptii adormiti. Biserica face pomenirea celor adormiti sambata si pentru ca aceasta zi premerge duminicii - ziua Invierii - numita si cea dintai zi a noii creatii sau a opta zi, ziua vesniciei.

In spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi

Simion Florea Marian mentiona in lucrarea "Trilogia vietii", "ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi". Cuvantul "mosi" vine de la "stramosi", si se refera la persoanele trecute la cele vesnice. Cu apelativul "mosi" sunt numiti nu doar mortii, ci si principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si pomenile facute pentru ei. Din zilele de Mosi amintim: "Mosii de primavara" (de Macinici), "Mosii de vara" (sambata dinaintea Rusaliilor), "Mosii de toamna" (in prima sambata din luna noiembrie), "Mosii de iarna" (sambata dinaintea Duminicii lasatului sec de carne).

Adrian Cocosila

6 nov. 2015

«nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine»

Am citit undeva urmatoarele invataturi (parafrazez):

"Gasim in Sfanta Scriptura, mai exact in epistola catre Galateni a Sf. Ap. Pavel: «M-am rastignit impreuna cu Hristos; si nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine» (Gal. 2,20). Greu lucru de inteles, dar mai greu de crezut, dar si mai greu de asumat. Am putea spune - chiar imposibil - fara dobandirea Duhului Sfant. Aici se pare ca ne blocam, dar...

Am invatat ca-L avem pe Hristos Domnul intru noi inca de la botez, de atunci de cand ne-am unit cu Hristos. Il avem dar nu simtim asta, noi fiind oameni concreti vrem sa vedem, sa simtim, sa pipaim. Sa zicem, ca totusi credem ca ne-am unit cu Hristos si ca El exista real intru noi. Este un inceput. Pentru a-L lasa sa creasca in noi, noi insine trebuie sa ne micsoram - dupa cum zice Sf. Ioan Botezatorul. Sa ne mai golim de egoul care forteaza deja preaplinul nostru.

Aici intervine smerenia, de care nu ne vom bucura decat odata cu despatimirea. Despatimire - un cuvant generic pentru a defini totalitatea virtutilor crestine, dupa cum spun Sfintii Parinti. Odata porniti pe calea despatimirii, ajutati de duhovnic (facand ascultare) si prin Harul Duhului Sfant, incepem adevarata lupta; si apoi lupta dupa lupta - cele din razboiul nevazut - care nu se termina decat odata cu plecarea la Domnul.

Doar asa Hristos devine tot mai evident intru noi, iar noi devenim tot mai nesemnificativi, atat in ochii nostri cat si in ai semenilor."

Petru J.

Cea mai citita postare