Postări

Se afișează postări din septembrie, 2016

Libertate

O libertate ne-nfricată vom avea,
Când zi și noapte, fără de-ncetare,
La tainele ieșirii noi vom cugeta,
Spre Cel Fără de Ani făcând cărare.

Suprema Libertate este a Golgotei!
Atunci nimic și nimeni nu mai poate
Să te-ngrozească, nici cu răstignirea,
Că mucenicii câștigă veșnica cetate.

Petru J. // Arad, 30.09.2016

De ce-am uitat?

Atât de multe-n viață ne-au fost folositoare,
Chiar dacă ne-au bucurat sau ne-au rănit,
Sculptate-s toate-n suflet întru memorare,
Dar vai! La multe dintre ele cheia-a ruginit.

De ce-am uitat ale copilăriei nopți de vară,
Cu cer senin si stele ce-n galaxii se adâncesc,
Cu luna ce pe luciul apei raze argintii coboară,
Cu jocuri, cântece și datini ce veacuri povestesc?

De ce-am uitat armonioasele vibrații tinerești,
Când noi iubeam tot ce există și răutate nu găseam,
Când lumea-ntreagă îți dorești s-o cucerești,
Să te avânți în ea ca într-o simfonie de balsam?

De ce uitat-am clipa, când am ajuns părinți,
Cu prea frumoase visuri, ce poate s-au plinit?
De ce uităm să mulțumim pentru atâtea biruinți,
Pe care Domnul, cu multă bogăție, ni le-a dăruit?

De ni se cere să-napoiem ce fără merit am primit,
Ne întristăm, ne revoltăm, și suferim, și nu uităm;
Sau poate da, și-atunci, deodată, ca treziți din morți,
O nouă viață cu aripi de-Nviere căpătăm, ca să zburăm.

Petru J. // Arad, 29.09.2016

Credința în minuni

Noi nu mai credem în minuni,
Știința și logica ne sunt temei,
Iar când evidentul e de netăgăduit,
Crispați - aducem explicații de atei.

Dacă materie organizată-apare
Ca la-nceput de Lume, din nimic,
Aducem aparate de înregistrare
Și-apoi, ne-nțelegând, tăcem chitic.

Din chipul Părintelui Arsenie Boca
La Semlac, într-o casă de creștini,
Miruri necurmate și-nmiresmate
Izvorăsc din ochii lui sfinți și blajini.

Și alte sute, poate mii de fapte minunate
De înălțări, dispariții și zboruri prin văzduh
Și multe vindecări și proorociri neexplicate
Cuvioșia Sa le săvârșea - pe toate-n Duh.

Petru J. // Arad, 28.09.2016

Văzduh

Privind colinele-nflorite
Și crestele scăldate-n giuvaere,
Un dor nestăvilit de înălțime
Îi prefăcea dorința în putere.

Trecuseră mai multe vremi și vremuri
De când fără de aripi a zburat,
N-a vrut în simpla sa smerenie
Să-L ispitească pe Cel Îndurat.
***
Văzduhul era clar și pletele-i zburau,
Iar îngerii-l purtau pe aripi sfinte.
De mulțumiri n-a prea avut răgaz
Că și ajunse la frații cei doriți de peste munte.

Petru J. // Arad, 28.09.2016

Ieroschimonahul și pescărușul

Într-o chilie din stânca însorită
Un venerabil isihast se nevoia;
Parcă uitat de lumea de aici
Frumoasă rucodelie-mpletea.

Un ucenic avut-a și-a plecat,
Iar el în rugăciunea-i ne-ncetată
Privea albastrul liniștit al mării
Și-un pescăruș veni la el deodată.

Avea în cioc un colț de pâine
Ce l-a adus bătrânului în dar;
Cu-adâncă mulțumită și uimire
Din ochi îl petrecu în zboru-i aviar.

A doua zi n-a mai venit la el,
Dar în a treia, un pește i-a adus.
N-avea cu ce să și-l găteasă și atunci,
Cu sare, la uscat, bătrânul și l-a pus.

Și-n fiecare zi de-atunci-nainte
Pescărușul cu-n dar îl vizita
Și nu pleca de lângă pustnic
Când antimisul pe piatră îl vedea.

Până-ntr-o zi, când din chilie
N-a mai ieșit bătrânul să-și ia darul...
Miresme negrăite în aer se simțeau,
Iar pescărușul, rămânând, îi priveghea altarul.

jp // Arad, 26.09.2016

Primăvară

De ce nu vii la mine, Primăvară,
Să-mi înflorești din nou gândirea?
A florilor grădină milenară
Ești tu, ce-nveselești privirea!

Te caut. În iarna-mi nemiloasă
Ce-mi viscolește lugubrele trăiri,
De mult, diamantina mea crăiasă,
Te-aștept să-mi ștergi din amintiri.

O clipă am crezut că o să vii
Să-mi sorbi durerea din suflare,
Fiindcă a ta absență, vreau să știi,
Ce mult lungește-a mea iernare.

Te-am așteptat din lună-n lună
Și încă te aștept oricât ar fi,
Fiindcă rabdarea și nădejdea,
Cu ajutor de Sus, nu vor pieri.

Cândva, petale de albastre raze
Se vor deschide-ntr-o cunună,
Pe fruntea-mi cea brăzdată de-așteptare
Va fi o Primăvară cu Soare și cu Lună.

Petru J. // Arad, 25.09.2016

Porunca iubirii

„Poruncă nouă vă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul!
Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi!” (Ioan 13,34)
Este porunca iubirii și este cea mai mare dintre ele
Ca-n inimi, de Dragostea Divină, noi să fim răniți.

De fapt, nu-i o poruncă sau un ordin, unul de tip cazon,
Ci este invitație sau chemare la fel ca-n fericiri
Pe care, dacă, în totalitate și din inimă, o s-o-mplinim,
Cu „Iubește și fă ce vrei!”, am fi feriţi de rătăciri.

„Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu,
pentru că Dumnezeu este iubire.” (1 Ioan 4,8)
„El ne-a iubit întâi pe noi
şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire.” (1 Ioan 4,10)

„Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul,
pentru că dragostea este de la Dumnezeu” (1 Ioan 4,7)
Şi această poruncă de la El avem:
„cine iubeşte pe Dumnezeu
să iubească şi pe fratele său.” (1 Ioan 4,21)

jp // Arad, 24.09.2016

Metanoia

dumnezei, chemați suntem, prin Har să devenim
Acum, nu după moarte, când fi-va prea târziu.
Acest deziderat ne este urgență și scandal
Deranjând comoditatea lumescului om viu.

Dacă eshatonu-l așteptăm acum, nu mâine
Schimbarea radicală prin metanoia o s-o urgentăm;
Așezarea pe Cale-o s-o râvnim făr-de-amânare
Și-o luptă îndârjită, cu hotărâre și curaj, o să luptăm.

Ținta ne este suprafirescul, ce depășește lumea:
Mare scandal al rațiunii să crezi vederile cerești.
Din nou scandal: să părăsești comori și obiceiuri
Și-n spovedanie, urâciunea sufletească s-o vădești.

„Și fiul și-a venit în fire” - e-un Everest de metanoia;
Firescul omului e împlinirea firii-ntru-asemănare,
Prin epectază, treptele harului urcând spre infinit,
Iar nous, organ al contemplației
și al Dumnezeirii receptare,
Reabilitare primește-n omul ce pentru lume-i răstignit.

jp // Arad, 23.09.2016

Pomul

Un pom dintr-o mirifică livadă
Cu rădăcini bine înfipte în pământ,
Dar cu coroană mult prea crudă
Dorea să își rodească rodul sfânt.

Se nevoia coroană bogată să își crească
Priviri de rugăciune spre cer el ridica
În lupta nevăzută cu norii de răbdare
De ceva vreme, cu hotărâre, se lupta.

Picuri de raze selenare pe frunze scânteiau
Când fapte ale dragostei inima-i făcea,
Dar încă bogăție de Soare nu primeau;
El încurcat de sine-și, odihnă nu avea.

Atunci, la pomul cel înalt de care asculta,
Cu ochii-n lacrimi, sfaturi ziditoare a căutat:
„Mândria e de vină, iubite al meu frate!
De vei avea smerenie, la-ntâia-nviere tu vei fi chemat.”

jp // Arad, 21.09.2016

Gheron

În vechea lui chilie tămâiată
De ani de zile, parcă neștiut
Bătrânul se trezi deodată:
Miezonoptica având-o de făcut.

O lumânare de la candelă aprinse
Ce raze blânde pe icoane proiecta;
Dulceața rugăciunii îl pătrunse,
Iar inima de jar îi devenea.

Deodată, o lumină ca de soare
Pe fața lui curată străluci;
Cuvintele din rugăciune încetară
Și paramanul nu îl mai simți.

Trecură clipe, poate ore-n șir
Pân-ce glasul clopotelor a sunat
Și revenind Gheron, ca din beție,
Slăvind, spre Sfânt Pristol el a plecat.

jp // Arad, 20.09.2016

Strugurele

Din bob nu numai dulceața savurăm
Sau translucida-nvelitoare o privim,
Mai mult de-atâta contemplăm,
Programul de zidire-l iscodim.

Apă și săruri ce via din pământ aduce
Ca sevă, prin tulpină, coarde și lăstari,
Prin ciorchine și codițe-n boabe o conduce
Dulceața și sâmburele ca destinatari.

Cu ce inteligență se formează pulpa
Și cum sâmburele, prin codiță,
Primește multiple informații ADN,
La fel ca toate boabele din viță?

Din sâmbure o noua vie poate să răsară
Sau din butaș, purtând aceeasi zestre:
viața ce informația de la Viață o primește,
Iar Vinul și cu Pâinea, spre Cer, ne sunt ferestre.

jp // Arad, 19.09.2016

Meteorele

Stânci uriașe levitând, de-albastrul cerului atrase
Cu nimica semănând din tot ce-am mai văzut
Având strălucitoare flori pe vârfuri neumbroase
Uimire și-ncântare ne stârniră. Păreau de necrezut.

Ce fel de aripi trebuit-au primii să aibă ca să zboare
Cei ce-n glastra piscului sădit-au frumoase mănăstiri,
Ce forțe nevăzute, ce dorințe de foc sau ce ardoare
I-a îndemnat și i-a-ntărit să se jertfească pe psaltiri?

Din înălțimi albastre făr-de margini, Unimea cea în Trei
Văzându-le-ndrăzneala de a-și dori ale Împărăției case
Le-a ușurat povara sfântă, pe Duhul coborând în ei
Și până astăzi, făr-de scripeți și funii, și făr-de plase
Mai sus de Meteore îi ridică, prin Har facându-i dumnezei.

jp // Arad, 18.09.2106

«sa-L lasi pe Dumnezeu sa lucreze voia Lui in tine»

"Un copil invatase la ora de religie ca avem datoria sa-L iubim pe Dumnezeu din tot sufletul nostru, din toata inima noastra, din tot cugetul nostru si din toata virtutea noastra. Nu putea intelege cum sa iubesti asa de mult pe Cineva pe care nu L-ai vazut, pe care nu-L simti aproape, pe care nu-L poti imbratisa pentru a-I arata dragostea. Nu cunostea o dragoste mai mare decat dragostea mamei lui. Si s-a pus pe rugaciune pentru ca Dumnezeu sa-i descopere acest lucru.
Curatenia lui de copil si dorinta lui sincera i-au adus lacrimi pe care le-a simtit ca pe o calda mangaiere, dar tot nu primise raspunsul dorit. In noaptea urmatoare, copilasul a avut un vis: Se facea ca statea in genunchi in fata icoanei Maicii Domnului si se ruga asa cum facuse si aievea. Atunci Maica Domnului a iesit din icoana si l-a luat in brate. Fata lui si-a simtit-o lipita de fata Maicii Domnului, a simtit ca este imbratisat cu o dragoste de nedescris, ca este iubit cu adevarat si ca iubeste cu adevarat. Ma…

Dragostea

Daca iubim cu intensitate si cu sinceritate, daca ne daruim sufleteste semenilor - lui Dumnezeu ne dăruim si pe Dumnezeu il iubim. Dragostea pentru semenii nostri este Har al Duhului Sfant intru noi.
Sa iubim din toata inima noastra, sa ne daruim cu toata fiinta noastra - asa cum Mantuitorul Hristos ni s-a daruit!
Golul lasat de plecarea - departe sau poate în vesnicie - a unei persoane iubite, va fi cu prisosinta umplut de dragostea pentru cei prezenti, daca-L lasam pe Dumnezeu sa salasluiasca in inima noastra.
Cred ca dragostea de Dumnezeu și dragostea de semeni se zidesc una pe alta si ca nu conteaza punctul de pornire, ci finalitatea, care trebuie sa fie: Toata dragostea noastra pentru Dumnezeu, care este izvorul dragostei si prin care putem iubi toata faptura.
Informaticienii ar numi acest lucru recursivitate, adica atunci cand in corpul de definire al unei proceduri, apelezi chiar procedura pe care tocmai o definesti, dar pe care n-ai definit-o inca.
Cu alte cuvinte, chemi dragostea …

Năzuința

Privit fiind din înălțimea zorilor adânci
O negrăită întristare în raze sure se vădește,
„Nu pentru suferință te-am făcut, copile!
Coboară-n tine și cu putere năzuiește!”

Toate ce-ncerc se prăbușesc strivite-n cale,
N-am tihnă și-n mine vijelii se războiesc,
Dar nu vor izbândi, ne-nvins voi fi de jale,
Cu crucea-n suflet va trebui să biruiesc!

Din florile ce în grădina vieții infloriră
Pe una cu petale de îngeri și de sfinți,
Udată fiind cu ploi de har și de lumină,
O cheamă Năzuința și e putere-n biruinți.

Petru J. // Arad, 16.09.2016

Eghina

În 1994:
Pe Marea Egee în croazieră lunecând
O dâră albă înspumată în urmă se scria
Ciorchini de oameni veseli se bronzau cântând
Uitând de griji, toată suflarea se distra.

Deodată-n portavoce un glas străin rasună:
„Pe Eghina, la mănăstire, la Nectarie dacă vreți,
Un grup de patruzeci din toți de se adună
Mergând din port cu autocarul, așezământul să-l vedeți”.

Construit-au paraclise și biserici trei sute șaieșcinci
Cu hram de sărbătoare pe fiecare zi din calendar,
Dar când ajuns-am la mănăstirea dintre stânci
O nestemată catedrală primiră ochii-n dar.

Chilia Sfântului cu obiecte ce le puteai atinge,
Mormântul de marmură ce-a inimă bătea,
Racla cu Sfinte Moaște ce-Mpărăția o ajunge
Ne învățară toate, pentru o oră, prin ceruri a zbura.

jp // Arad, 15.09.2016

Athos

Albastrul mării unduite admiram
Într-o călătorie spre trecut mergeam
Vaporul încărcat cu zeci de pelerini
Era-nsoțit de pescăruși blajini.

Emoția-ntâlnirii cu un sfânt pământ
Înalță mintea spre-un ferice gând:
Ce minunate suflete aicea s-au jertfit
Mucenicie albă, prin nevoințe, au primit.

Mari mănăstiri vedeam scăldate-n soare
Ne vor primi cu har de dulce sărbătoare
Cu sfinte liturghii și sfinte privegheri
Cu sfinte moaște, cu icoane sfinte și cântări.

Părinți ce par veniți din secole trecute
Senini, candizi și cu priviri smerite
Ne-ascultă cu blândețe și ne sfătuiesc
Merinde pentru Viață ne împărtășesc.

jp // Arad, 14.09.2016

Ridicare

Dintr-o prăpastie de vise reci
Pe stânci de nea m-am cățărat,
Nu se vedeau pe nicăieri poteci,
Plângeam, dar n-am fost disperat.

Ochi nevăzuți cu aripi infinite
Mă 'nconjurau și eu mă 'mbărbătam,
Nu eram singur pe cărări zenite,
O Dragoste prea mare eu simțeam.

Prăpastia și neaua căldură s-au făcut
Iar visul nevisare dulce-a devenit.
Lacrimi de rouă ochii mi-au umplut
În dalbă bucurie fusesem odihnit.

Petru J. // Arad, 13.09.2016

Melchisedec

Venea Avram cu-ntregul trib biruitor,
Cu luptători viteji și bogății alese.
Era al tribului smerit conducător
Oștile regilor prădalnici le-nvinsese.

Un preot, rege-al păcii, îl opri deodată
Cu pâine și cu vin și binecuvântare
Melchisedec – fără de mamă, făr-de tată
Preînchipuia o preoție veșnică, netrecătoare.

Preotul cel după rânduiala lui Melchisedec
Și nu după cea a lui Aaron și a leviților
La plinirea vremii venit-a printre noi
Ca Domn, Arhiereu și Împărat al împăraților.

jp // Arad, 13.09.2016

Ne-nserată zi

Pierdut prin universuri paralele
Pluteam pe-ale științei înspumate valuri,
Cocoțat eram sus printre stele
Pustiu înlăuntru, pe-afară cu lauri.

Era noapte și fuiorul de raze stelare
Dormea înghețat, netors și-ntristat.
Nimic nu voia să-mi aline amarul
Totul părea un nonsens. Eram dezolat.

Deodată-un fior de dulce-alinare
Spre inimă mergând o-ncălzea
Și-un gând ce-mi venea din afară:
„Prefă-ți noaptea-n zi!” în taină îmi șoptea.

De-atunci căutare îmi este viața.
Noi sensuri și noi disperări îmi apar,
Cele clădite cu râvnă-n afară
Prea-ncet sucombă și prea-ncet dispar.

O adiere de vânt subțire eu mereu aștept
În inimă să fiu rănit de Dragostea divină
Lăuntric, tot Universul să-L primesc,
Noaptea să-mi fie ne-nserată zi-lumină.

jp // Arad, 11.09.2016

Smochinul

Era trufaș în coroană și în frunze
Dar roade nu dădea defel;
Nici când Împăratul îi ceruse
Smochine nu făcuse pentru El.

Atunci pe loc o ascultare aspră
Primi a face, și-a făcut-o 'ndată,
Frunzele 'și uscă și îi căzură,
El roadă nemaidând vreodată.

Mulți s-au mirat și se mai miră încă
Poame cum ceri, când nu e vremea lor,
Cum osândești făptura, părelnic, fără vină,
Scoțând-o pe vecie din rândul viilor.

(Tâlc a lui Vasile Voiculescu, din „Mântuirea smochinului”):
Sochimul cel mândru n-a voit,
Prin ascultare, minunea rodirii să o facă;
Atunci o altă ascultare: a uscării
Fu nevoit să o 'mplinească 'ndată.

Petru J. // Arad, 10.09.2016