ORIZONT ORTODOX

Când se întâlneau, Sfinţii Părinţi din vechime obişnuiau să se salute întrebând nu de sănătate şi nici de altceva, ci de rugăciune: "Cum merge, cum lucrează rugăciunea?" Lucrarea rugăciunii era pentru ei semnul vieţii duhovniceşti, şi o numeau "respiraţia duhului". Trupul respiră, deci trăieşte; dacă respiraţia încetează, nu mai este în trup nici viaţă. A sta înaintea icoanei în biserică sau acasă şi a face metanii încă nu este rugăciune, ci doar ceva ce ţine de rugăciune. A spune rugăciuni pe dinafară, a le citi sau a asculta pe cineva care le citeşte tot nu e rugăciune, ci doar unealtă a rugăciunii, altfel spus un mijloc de a face să apară şi de a-i da imbold. Iar rugăciune propriu-zisă avem atunci când în inima noastră se ivesc unul după altul simţăminte evlavioase faţă de Dumnezeu: simţământul defăimării de sine, al dragostei, mulţumirii, slavosloviei, al căderii cu osârdie înaintea Lui, al umilinţei, supunerii faţă de voia lui Dumnezeu şi aşa mai departe

Priviţi-i pe cei căsătoriţi. Toţi cei care s-au căsătorit fără binecuvântarea părinţilor ori au fost siliţi să se căsătorească n-au pace, şi zadarnică este iubirea lor. Luaţi aminte cât de mare este puterea părinţilor trupeşti şi duhovniceşti. Adesea i-am auzit pe părinţii trupeşti şi duhovniceşti vorbind deschis, fără ocolişuri, despre cele ce-i apasă pe copiii lor. Odată m-am mirat de cum doi părinţi credincioşi și-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinereţe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ţinutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s-o ia în căsătorie, căci părinţii şi fraţii ei sunt aspri şi dacă află că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviinţat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se va naşte copilul şi va începe să m

Fii atent la schimbările pe care le aduce iubirea! Atunci când cineva cheltuieşte pentru alţii este ceva măreţ, însă iubirea îl face pe acesta mulţumit. Iarăşi, a vorbi de rău pe cineva unora li se pare un lucru dulceag. Pe de altă parte, iubirea arată că acest lucru este unul amar. Iarăşi, mânia are o oarecare mulţumire, aici însă deloc, căci toate nervurile ei au fost dezrădăcinate. Şi dacă cel iubit îl întristează pe cel care iubeşte, la acesta nu poate apărea mânia, ci lacrimi, şi rugăminţi, şi implorări. Şi dacă va vedea pe careva că păcătuieşte, pentru acesta ţine doliu şi este îndurerat. Dar şi această durere aduce mulţumire. Fiindcă lacrimile iubirii şi tristeţea sunt mai dulci decât oricare altă bucurie. Cei care râd nu se mulţumesc atât de mult, pe cât se mulţumesc cei care plâng pentru prietenii lor. Şi dacă nu crezi, opreşte-le lacrimile şi îi vei vedea că se supără, ca şi când ar fi păţit vreun lucru de neîndreptat. Sfântul Ioan Gură de Aur - din „Omil

Păr. Ștefan Negreanu: „Vindecarea orbului din Ierihon” (23.01.2022)

Păr. Ștefan Negreanu: „Sfântul Cuvios Maxim Mărturisitorul” (21.01.2022)

Cuviosul părinte Maxim a trăit până în zilele răucredinciosului împărat Constans, care a împărăţit între anii 642-648. Constans a fost tatăl binecredinciosului împărat Constantin Pogonatul şi nepotul viteazului împărat Heraclie, cel care a biruit pe perşi, de unde a adus în spate crucea Domnului, de la Ctesifon până la Ierusalim, în anul 629, la 14 septembrie. Cuviosul Maxim fiind iscusit în treburile politice, învăţând şi meşteşugul bunei cârmuiri, şi cu fire bună şi minte dreaptă fiind împodobit, a ajuns la împăraţii cei dinainte sfătuitor împărătesc şi secretarul cel dintâi. Dar pentru că se răspândea părerea greşită şi vicleană a celor ce ziceau că Mântuitorul a avut numai o voinţă, înlăturând prin aceasta părere credinţa în cele două firi ale lui Hristos şi pentru că cei răucredincioşi răspândeau prin pieţe porunci greşite, care întăreau acest eres şi lipeau aceste porunci chiar înaintea bisericii celei mari, cuviosul Maxim neputând răbda să se pângărească şi el laolaltă cu

Păr. Ștefan Negreanu: „Vindecarea celor 10 leproși” (16.01.2022)

Iartă-mă dragul meu, şi să nu socoţi că eu vreau să te ocărăsc pentru ceva. Nu, absolut, nu! Eu aş fi vrut numai să-ţi explic, ca celui mai apropiat prieten şi frate întru Hristos, simţirea iubirii de Dumnezeu - acea simţire pe care cu atât de mult şi atât de puternic doream s-o primesc şi n-o primeam. Aceste dorinţe ale mele erau chinurile naşterilor mele duhovniceşti şi aceste chinuri au fost foarte îndelungate, treizeci de ani şi ceva. Socot că lupta cu păcatul, pentru bucuria unirii cu Domnul şi Ziditorul, era în mine de două feluri. Una, a mea firească, alta, a lui Dumnezeu - însă totul era aşa de tainic şi de ascuns după rânduiala de sus, că eu numai mai târziu am putut pricepe ceva. Eu nu puteam în luptă cu mine însumi, cu răbufnirile patimilor trupului meu, însă cu toate acestea, în mine persista o dorinţă mai înaltă şi mai bună decât toate răbufnirile păcatului. Ea (dorinţa aceasta) înaripa duhul meu, eu simţeam că numai ea mă va mulţumi pe mine şi nimic altceva (mai m

Viaţa pustnicească trebuie precedată de vieţuirea în mânăstire Un începător nu poate suporta o activitate exclusiv spirituală. Prin activitatea spirituală noi intrăm în lumea spiritelor; de aceea călugării experimentaţi se retrag în singurătate. În lumea duhurilor, mai întâi spiritele căzute vin în întâmpinarea creştinului, căci prin sufletul lui, în virtutea căderii, le aparţine acestora. Trebuie urmărită buna orientare a voii libere refuzând orice târguiala cu spiritele căzute şi acceptând comuniunea cu Dumnezeu, comuniune care ni s-a acordat gratuit prin Mântuitorul. Spiritele căzute îl strivesc fără dificultate pe cel ce intră în luptă cu ele fără a avea o experienţă şi o pregătire necesară, împlinirea poruncilor în sânul unei comunităţi îi aduc celui ce le practică o cunoştinţă experimentală, clară şi detaliată, a naturii umane în condiţia sa căzută şi a îngerilor căzuţi. Căci, ca urmare a căderii, omenirea a intrat în legătură cu îngerii căzuţi şi a fost situată dimpreun

Păr. Lucian Farcașiu: „Începutul propovăduirii Domnului” (9.01.2022)  

Păr. Lucian Farcașiu: „Soborul Sf. Prooroc Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul Domnului” (7.01.2022)

Acatistul Sfantului Ioan Botezatorul - Manastirea Radu Voda

Păr. Ștefan Negreanu: „Botezul Domnului (Boboteaza - Dumnezeiasca Arătare)” (6.01.2022)

Întrebare din partea revistei „Kifa” (Moscova): Părinte, Petru! În ultima perioadă, în blogosfera ortodoxă rusă, tot mai intens se discută problema legăturii dintre mărturisirea păcatelor şi împărtăşirea euharistică. Cum au ajuns să fie legate aceste Taine între ele? De ce, după părerea Dumneavoastră, problema a ajuns să fie atât de intens discutată? Discuţiile pe marginea acestui subiect, în mediul bisericesc rusesc, se poartă cel puţin din anul 2006 şi acest lucru este îmbucurător. Am urmărit cu atenţie tot ce s-a scris la această temă şi, după părerea mea, majoritatea teologilor care s-au pronunţat la acest subiect pun problema foarte corect şi vin cu propuneri care se înscriu destul de reuşit în duhul Tradiţiei Bisericii, precum şi în realitatea vieţii bisericeşti de astăzi. După cum vom vedea mai jos, grecii nu au o astfel de problemă, dar la noi, unde împărtăşirea sistematică abia este restabilită pe ici-pe colo, se constată că aceasta este împiedicată de „regula” mărt

Păr. Ștefan Negreanu: „Dobândirea Harului Duhului Sfânt” (2.01.2022)  

  Sfantul Serafim de Sarov ii descopera lui Nikolai Motovilov ca telul vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Cand Motovilov, un cautator de Dumnezeu, l-a intrebat cum putem sti ca am dobandit harul, Sfantul Serafim i-a grait: "Noi acum suntem amandoi intru Duhul Sfant, fiule! De ce nu ma privesti?". Iar acela a raspuns: "Nu va pot privi, parinte, pentru ca ochii va lumineaza ca fulgerul, iar fata va este mai stralucitoare ca soarele". Sfantul Serafim i-a spus: "Nu te teme, prietene al lui Dumnezeu, acum si tu esti la fel de stralucitor ca mine. Inseamna ca si tu esti in lumina Duhului dumnezeiesc, altfel nu m-ai putea vedea ca sunt asa. Nu s-a facut aceasta doar pentru tine, ca sa intelegi, ci, prin tine, pentru toata lumea". sursa: crestinortodox.ro

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură. Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvi

Păr. Lucian Farcașiu: „Tăierea împrejur a Domnului; Sf. Ier. Vasile cel Mare; Anul Nou” (1.01.2022)