31 iul. 2017

Părintele Serafim Rose: „Perspectiva ortodoxă asupra lumii” (fragment)

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizata ca fiind răsfăţată, ghiftuită. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, drept un mic zeu sau o zeiţă în familie: toanele îi sunt ascultate, dorinţele împlinite; este înconjurat de jucării, distracţii, plăceri; nu este educat şi crescut conform principiilor stricte ale comportamentului creştin, ci lăsat să se dezvolte aşa cum tind dorinţele sale.

Este suficient ca el să spună „Vreau asta!” sau „N-o s-o fac!”, pentru ca părinţii săi îndatoritori să i se plece în faţa-i şi să îl lase să facă precum doreşte. Poate aceasta nu se întâmplă tot timpul în fiecare familie, dar se petrece suficient de des pentru a fi regula educaţiei contemporane a copiilor, şi chiar şi cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă pe deplin acestei influenţe. Chiar dacă părinţii încearcă să îşi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Trebuie ca ei să ia în consideraţie acest lucru, atunci când îşi educă copilul.

Când un astfel de copil devine adult, se înconjoară, în mod natural, cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit din copilărie: plăceri, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa lui devine o căutare continuă după „distracţie” care, apropo, este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului al 19-lea sau în orice altă civilizaţie serioasă nu s-ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt.

Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice înţeles serios, încât un vizitator din orice ţară a secolului al 19-lea, privind la programele noastre populare de televiziune, la parcurile de distracţii, la reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre de masă – ar crede că a nimerit într-un ţinut de imbecili care şi-au pierdut orice contact cu realitatea. Este un lucru pe care noi nu prea îl luăm adesea în consideraţie, deoarece trăim în societatea aceasta, luând-o aşa cum este.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane au numit tineretul de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „evul narcisismului”, caracterizat de veneraţia şi fascinaţia pentru sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi normale. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume de vis, în care atât de mulţi oameni trăiesc astăzi, incapabili să înfrunte ori să înţeleagă realitatea lumii ce îi înconjoară sau a problemelor din lăuntrul lor.

Apărut în „The Orthodox Word”
Vol. 18, Nr. 4 (105) iulie-august, 1982
Traducerea: Radu Hagiu


30 iul. 2017

Taina prezentei

La chilia unui parinte cu o viata imbunatatita vine un ucenic mai cartitor, neofit in cele duhovnicesti, care, vazandu-l pe avva tacut, sezand pe un scaun, cu capul plecat si ochii abia deschisi, il intreaba: "Tot singur, parinte?" Avva isi ridica privirea, il fixeaza atent pe ucenic si ii raspunde: "Sunt singur acum ca ai venit tu, dar nu eram pana sa sosesti."

sursa: CrestinOrtodox.Ro

29 iul. 2017

Sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie

Asa iubitorule de Dumnezeu, totul, orice ai cere de la Domnul vei primi, numai sa fie spre slava lui Dumnezeu sau spre folosul aproapelui, pentru ca si spre folosul aproapelui El tot slavei Sale il atribuie, de aceea zice: “Tot ce ati facut unuia dintre cei mai mici, Mie mi-ati facut”. Deci sa nu aveti nici o indoiala ca Domnul va indeplini cererile voastre numai ca ele sa fie indreptate fie spre slava lui Dumnezeu, fie spre folosul si indrumarea sufleteasca a aproapelui.

Insa chiar daca ar fi spre folosul sau nevoia ta proprie sau ai avea vreun interes oarecare chiar si pentru aceasta tot asa de grabnic ascultator este Domnul Dumnezeu si binevoieste sa indeplineasca cererea, numai sa vina din trebuinta si necesitate extrema fiindca Domnul pentru toti este bun si toate le da (…). Totusi de un lucru sa te pazesti, iubitorule de Dumnezeu: sa nu ceri de la Domnul ceva de care nu ai absoluta nevoie.

Sfantul Serafim de Sarov
sursa: serafimdesarov.trei.ro

28 iul. 2017

“Cum putem accepta suferinta?”

Intrebarea de mai sus s-a pus, probabil, multora dintre fostii incarcerati ai inchisorilor comuniste. In marea lor majoritate, daca nu chiar in cazul tuturor, ceea ce i-a tinut in viata, singurul lucru declarat, a fost credinta in Dumnezeu. Intrebarea de mai sus i-a fost pusa si Aspaziei Otel, una dintre stralucitele studente ale lui Lucian Blaga la Cluj, si care a facut 14 ani de inchisoare, pana in 1962. Iata ce a raspuns ea:

Suferinta trebuie transfigurata. Si suferinta se transfigureaza prin acceptare. Trebuie sa gasesti o motivatie pentru suferinta. In momentul in care gasesti mobilul suferintei, esti salvat, pentru ca ai acceptat. Din momentul acela, suferinta devine o bucurie, devine o onoare. Iti dai seama ca Iisus a luat o lingurita din suferinta Lui si ti-a dat-o tie. Adica propria ta cruce. Sa nu o mai care El in spinarea Lui, ci sa o cari tu. Devii astfel fericit ca esti fiu al lui Dumnezeu.”


27 iul. 2017

Despre invatarea smereniei

Pr. Nicholas Sakharov - Essex

Poate ca în interiorul nostru suntem mandri și poate ca întreaga noastră natura umana dorește sa aibă control și să fie impunatoare. Acesta este continutul nostru interior, pe care nu îl putem schimba. Dar sta în puterea noastră ca măcar din punct de vedere exterior sa acționăm în mod diferit. De aceea Sfintii Părinți au valorificat foarte mult virtutea trezviei.

Este foarte greu să-ți stapanesti impulsurile în interiorul tău, dar este mai ușor sa stapanesti manifestarea acestor impulsuri în exterior, și incetul cu incetul vei observa schimbarea. Atunci când începi să-ți detesti mândria personala, când constientizezi ca ești un rob al mandriei și ca mândria îți cauzeaza deznadejde, suferinta și diavol, atunci vei plânge din inima înaintea Celui care ne-a spus: „Invatati de la Mine ca sunt blând și smerit cu inima”, iar noi crestinii ortodocsi avem privilegiul unic de a avea Sfânta Impartasanie.

Nu este doar o comemorare sau pomenire a lui Hristos. Impartasindu-ne cu sângele și trupul Sau, virtuțile Sale pătrund încet în viețile noastre. Oamenii spun adesea ca, după ce se impartasesc, simt ca patimile lor se potolesc. Foarte mulți simt dragoste, simt pace, simt ca s-au schimbat, chiar pentru puțin timp. Le recomand oamenilor să-și mentina acest cult liturgic în viețile lor, astfel încât sângele lui Hristos să ne transmita și viața lui Hristos.

Arad, martie 2016

26 iul. 2017

Călugărul şi demonul - film rusesc cu subtitrare

Poveste istorică fantastică din prima jumătate a secolului al XIX-lea. În incinta unei mănăstiri de bărbați, apare un nou călugăr Ivan Semeonovici. Dar, împreună cu acest călugăr, în mănăstire, pătrund forțe ale întunericului, care se vor materializa într-un diavol numit Legiune (așa cum el însuși s-a prezentat lui Ivan). Legiune (sau Legionarul) l-a ales pe Ivan drept obiectul muncii sale diabolice ispitindu-l, în diferite moduri, să se abată din drumul său ales spre a-i sluji lui Dumnezeu. Dar, cu cât era mai mare ispita, cu atât mai mult sporeau virtuțile lui Ivan.

După ce urmăreşti acest film, iţi dai seama de luptele pe care le are de înfruntat fiecare monah în mănăstire, dar şi fiecare creștin în lume, pentru a-şi câştiga mântuirea.
Filmul "Călugărul şi demonul" este considerat ca fiind cel mai bun film, după "Ostrov".

Regizor: Nikolai Dostal

25 iul. 2017

Nu te-ntrista, bucuria e Hristos!

Minunat sunt randuite pericopele evanghelice de catre Sfintii Parinti in timpul anului bisericesc, dar desi par a fi aceleasi, au o continuitate inspirata de Duhul Sfant. Important este mesajul mantuitor pe care incearca sa ni-l transmita Mantuitorul, astfel vom vedea ca de la Duminica "Bogatului nemilostiv si saracului Lazar" (trecerea la cele vesnice), intram in cele dinlauntru ale omului in Duminica cu "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina" (ni se descopera gandul vietii acesteia pentru multi dintre noi) si intr-un sfarsit aflam cand bogatia devine greutate ce nu ne lasa sa ne ridicam la Cer in Duminica "Dregatorului bogat - pazirea poruncilor", impasul in care ne vom afla cu totii daca nu vom reanaliza adevarul despre bogatie si Hristos.

"L-a intrebat un dregator, zicand: "Bunule Invatator, ce sa fac ca sa mostenesc viata de veci?" (Luca 18, 18). Putem si noi astazi, sa-L intrebam pe Bunul Invatator ce putem face spre a mosteni viata… Fara indoiala ne va raspunde si noua.

Ar fi bine ca toti sa avem aceeasi dorinta, insa important este sa ne cercetam sufletul pentru a ne decide care este cu adevarat motivul pentru care vrem sa traim vesnic. Spun asta pentru ca Sfintii Parinti au interpretat dorinta tanarului de a mosteni viata ca pe o incercare de a se putea bucura vesnic de bogatiile pe care le avea, de aceea "el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat" (a.c. 18, 23). Asadar, daca ma apropii de Hristos cu dorinta de a fi cu El vesnic, am mostenit viata; daca ma apropii de El cu dorinta de a pastra "averea" vietii acesteia, ma voi intrista si eu!

Dar, pana sa ajungem si noi la maturitatea duhovniceasca prin care sa ne imbogatim in Dumnezeu, sa aruncam o privire asupra poruncilor pe care le repeta Hristos - interesant faptul ca nu i se repeta cea mai importanta porunca, porunca poruncilor "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau" …, probabil pentru faptul ca tanarul dregator doar tinea legea, nu ajunsese la plinirea ei- in fata tanarului dregator bogat: "sa nu preacurvesti, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, sa cinstesti pe tatal tau si pe mama ta" (a.c. 18, 20).

[...]

Dostoievski scria in romanul "Fratii Karamazov" ca: "Iadul poate fi descris prin trei cuvinte: mult prea tarziu!".

Acum, cat nu este prea tarziu, sa ne rugam cu credinta: "Ca Dumnezeul Domnului nostru Iisus Hristos, Tatal slavei, sa va dea voua duhul intelepciunii si al descoperirii, spre deplina Lui cunoastere. Si sa va lumineze ochii inimii, ca sa pricepeti care este nadejdea la care v-a chemat, care este bogatia slavei Lui…" (Efeseni 1, 17- 18).

Arhim. Siluan Visan



24 iul. 2017

Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra

Unde credeti sfintia voastra ca a fost mai greu: la pustie sau in inchisoare?

Acum, va dati seama, in inchisoare nu credeau in Dumnezeu, nenorocitii de paznici. Si erau foarte salbaticiti, indarjiti. La Aiud am avut un sef de gardieni acolo, la zarca, se numea Biro. Pe ungureste inseamna primar. Era rau de tot. Sa revin: cei de la puscarie nu credeau in Dumnezeu. Si erau primejdiosi. In pustiu luptai cu dracul. Dracul credea in Dumnezeu. Se temea de El. Puteai sa‑l ti pe diavol la distanta, de aceea nu ma speriam. Ca te tragea, tragea haina de sub tine, o blana de piele pe care stateam lungit noaptea. Se intamplau multe lucruri. Dar nu era primejdios. Eram totusi liber. Si oamenii nu pretuiesc viata de libertate. Mai mult, nu pretuiesc suflarea si rasuflarea, ca tot de la Dumnezeu sunt. Nu‑i suparat Dumnezeu pe noi atat de mult pentru pacate, cat este suparat ca suntem nepasatori. Asta trebuie propovaduit la toata lumea. Si va spun si eu voua, acum, tot asa. Faceti act de prezenta la Dumnezeu: „Doamne, Tu m‑ai facut, Tu ma iei”. Ne‑a creat singuri numai pentru El, nu si pentru dracul, pentru patimi. Nu ne jucam cu timpul vietii noastre.

Am avut ocazie sa fiu chemat de multe ori la capatai de morti. Ca eu, peste cinci ani, implinesc o suta de ani de viata pe acest pamant. Am avut o viata traita cu adevarat: puscarii, viata intensa, viata care masura suflarea si rasuflarea zi de zi, clipa de clipa chiar. Deci te obliga sa iei o atitudine. Caci nu puteai sa cedezi: era proba de credinta sau de necredinta. Nu te jucai. Dar nu m‑am folosit asa, pana in adancul deliberativ al lucrurilor, ca la capataiul mortilor. Tipete… sentimente omenesti… muribunzii vedeau draci, asa cum stim ca vin. Vedeau pacatele asa cum le‑au facut, nu cum le‑au spovedit. Și vroiau sa le spovedeasca, dar nu mai puteau… Inapoi nu se mai putea, caci venise aia, moartea.

Moartea nu vine sa‑i faci o cafea. Va dati seama ce spaima era, ca erau suflete trezite acum, inainte de moarte, si intrau intr‑un necunoscut si incepeau sa apara toate asa cum ni se arata in Scripturile divine. Spune asa un Sfant Parinte: „As vrea sa intelegeti: daca chinurile iadului sunt la nivelul chinurilor din ziua mortii, este destul”. Este groaznic. Si uite, toti doreau sa mai traiasca o zi. Si zicem noi, care ne scaldam in ani: „Ce faci intr‑o zi?” Nu intr‑o zi, intr‑o clipa! Poti sa faci mult! Ca Dumnezeu n‑are nevoie de cuvintele noastre, are nevoie de inima noastra. Si putem sa I‑o dam intr‑o clipa.

Parintele Arsenie Papacioc

22 iul. 2017

HARUL ESTE LUMINA

"Va voi spune altceva, pentru a putea intelege mai limpede ce inseamna harul lui Dumnezeu, cum poate fi recunoscut si cum lucrarile sale se manifesta, in mod deosebit, in cei ce sunt luminati de acesta. Harul Sfantului Duh este lumina care il lumineaza pe om. Intreaga Sfanta Scriptura vorbeste despre aceasta. Astfel, sfantul nostru parinte David a spus: "Faclie picioarelor mele este legea Ta şi lumina cararilor mele." (Psalmul 118:105), si "De n-ar fi fost legea Ta gandirea mea, atunci as fi pierit intru necazul meu." (Psalmi 118:92).

Cu alte cuvinte, harul Duhului Sfant care este exprimat in Lege, in cuvintele poruncilor Domnului, este faclia si lumina mea. Daca acest har al Sfantului Duh (pe care incerc sa il dobandesc cu atata grija si ravna, incat cuget la dreptele Tale judecati de sapte ori pe zi) nu m-ar fi luminat in mijlocul intunericului grijilor, care sunt de nedespartit de chemarea inalta a rangului meu imparatesc, de unde as putea primi o scanteie de lumina care sa-mi lumineze drumul pe cararea vietii, ce este intunecata de reaua vointa a vrajmasilor mei?"

"De fapt, Dumnezeu a dovedit deseori, in fata multor martori, in ce fel harul Sfantului Duh lucreaza in oamenii pe care El i-a sfintit si luminat cu marile Sale insuflari. Amintiti-va de Moisi dupa convorbirea sa cu Dumnezeu din muntele Sinai. El stralucea atat de tare, cu o lumina atat de grozava, incat oamenii nu se puteau uita la el. Chiar a fost nevoit sa poarte un voal cand a aparut in public. Amintiti-va Schimbarea la Fata a Domnului, in Muntele Tabor.

O lumina mare L-a inconjurat "si vestmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada" (Marcu 9:3), iar ucenicii Sai au cazut cu fata la pamant de frica. Iar cand Moisi si Ilie I s-au alaturat in acea lumina, un nor i-a umbrit pentru a ascunde stralucirea luminii harului dumnezeiesc, care orbise ochii ucenicilor. Astfel se infatiseaza harul Prea-Sfantului Duh al lui Dumnezeu, intr-o lumina nestricacioasa, tuturor celora care le dezvaluie Dumnezeu lucrarea sa."

Sf. Serafim de Sarov


21 iul. 2017

Despre smerita cugetare

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Fă­cătorului de bine, rămîne lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat.

Despre nepătimire

Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămî­ne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silin­ţă, ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie. Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire nu sînt fapte, cum zice Sfîntul Isaac, ci mai degrabă da­ruri. Iar dacă după prima osteneală a şi venit odihna, ea este plata înfrângerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plată sînt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic. Şi ce să spunem? Toate cîte le-am face şi toate prin cîte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără de El.

Cuv. Petru Damaschin - Filocalia vol. 5


20 iul. 2017

Sfantul Proroc Ilie Tesviteanul


In fiecare an, la 20 iulie, Biserica Ortodoxa il serbeaza pe Sfantul Proroc Ilie Tezviteanul. Sfantul Ilie era fiul unui preot al Legii vechi, care locuia in cetatea Tesve, din Galaad, situata dincolo de Iordan; de aici si numele prorocului, Ilie Tesviteanul.

Activitatea Sfantului Ilie s-a desfasurat in regatul Israel din Samaria. Inca din secolul al IX-lea si continuand in al VIII-lea, i.d.Hr., regii lui Israel au imprumutat de la pagani cultul zeului Baal si al zeitei Astarte.

In aceste imprejurari, ca sa nasca pocainta in neamul sau si sa-i faca pe regi sa paraseasca inchinarea la idoli, Sfantul Ilie se roaga lui Dumnezeu, si astfel, nu va mai ploua trei ani si sase luni. Este trimis de Dumnezeu la Ahab sa-i vesteasca acestuia marea seceta. Regele, in loc sa se pocaiasca, va cauta sa-l ucida pe Sfantul Ilie. Este ascuns de Dumnezeu intr-o pesera, langa un parau, si hranit de un corb. Dupa un timp Sfantul Ilie ajunge la o vaduva din Sarepta Sidonului - in sudul Libanului de astazi, unde va face minuni - il va invia pe fiul acesteia si ii va inmulti faina si uleiul.

Spre sfarsitul anilor de seceta, Dumnezeu il trimite pe Sfantul Ilie la regele Ahab ca sa-i descopere acestuia ca suferintele si tulburarea din popor, sunt cauzate de inchinarea la idoli.

Pentru cunoasterea adevaratului Dumnezeu, Sfantul Ilie ii propune imparatului sa ridice un jertfelnic si sa se roage mai intai prorocii lui Baal, apoi el lui Dumnezeu.

Regele, fara stirea Izabelei, a adunat pe munte tot poporul, sfetnicii si prorocii cu slujitorii idolilor. Acestia s-au rugat, dar "a ramas surd" Dumnezeul lor, pentru ca nu exista. Spre seara s-a rugat si Sfantul Ilie si Dumnezeu a trimis foc din cer si a ars totul, uscand si apa din santurile dimprejur. Multimile suferinde au cazut cu fata la pamant, s-au cait de pacatele facute, si i-au ucis pe prorocii si slujitorii zeilor.

Sfantul Ilie merge spre muntele Horeb (Sinai), pentru a scapa de furia Izabelei care dorea sa-l ucida. Aici se ascunde intr-o pestera, se plange lui Dumnezeu de faradelegile poporului Israel, de omorarea prorocilor lui Israel, de daramarea templelor. Dumnezeu i se arata in adiere linistita. Ii spune ca mai sunt 7000 de barbati care nu si-au plecat genunchii inaintea lui Baal si ca trebuie sa mearga la Damasc si sa unga un alt rege, iar in locul lui sa-l unga pe Elisei ca proroc. Sfantul Ilie dupa ce va implini cele poruncite de Dumnezeu, va merege si va vesti moarte regelui Ahab.

Sfantul Ilie a fost rapit cu trupul la cer asemenea lui, Enoh. Atat Ilie cat si Enoh vor veni inainte de sfarsitul lumii, vor propovadui pe adevaratul Dumnezeu si il vor desoperi oamenilor pe Antihrist. Vor fi martirizati si astfel vor primi si ei moartea trupeasca.

Cinstea deosebita de care s-a bucurat Sfantul Ilie inaintea lui Dumnezeu, se vede din aratarea sa pe muntele Taborului alaturi de Moise, atunci cand Mantuitorul s-a schimbat la Fata inaintea ucenicilor Lui. Moise si Ilie au fost de fata langa Domnul in slava, primul ca primitorul si datatorul Legii, al doilea ca cel mai neinfricat luptator impotriva dusmanilor lui Dumnezeu.



18 iul. 2017

Iertarea

Un frate oarecare avea scarba asupra altui frate. Adica erau certati unul cu altul, dar acel frate, vrand sa-si ceara iertare, s-a dus sa se impace cu dansul. Deci, batand el in usa fratelui, acela n-a vrut nicidecum sa-i deschida si sa-l primeasca. Iar el, cand a vazut ca nu-i deschide, s-a mahnit si mai mult si, mergand la un batran, i-a spus ce a patit, cum s-a dus sa-si ceara iertare si sa se impace cu acel frate, care nu numai ca nu l-a primit ca sa stea de vorba cu el, dar nici usa nu i-a deschis. Iar batranul i-a zis: "Cauta, fiule, si-ti ia seama ca poate ai vreun gand in inima ta, cum ca tu nu esti cu nimic vinovat si nu i-ai facut nici un rau, ci el ti-a facut rau si numai el este vinovat. Si asa pe tine te indreptatesti, iar pe el il invinovatesti. Daca este asa, sa stii, frate, ca pentru aceea nu-i da lui Dumnezeu indemnare sa-ti deschida si sa te primeasca, pentru ca nu mergi la dansul cu adevar de pocainta, ci cu fatar­nicie. Ci, mergi si pune in inima ta cum ca nu numai el a gresit, ci si tu esti vinovat, iar pe dansul, daca se poate, sa nu-l invinovatesti. Si asa Dumnezeu ii va da lui indemnare si umilinta si se va smeri si se va impaca cu tine."

Auzind acestea, fratele s-a umilit in inima lui si, fagaduind ca va face dupa cuvantul batranului, s-a dus iarasi cu smerenie la acel frate care era suparat pe el, sa se roage sa-l ierte. Batand la usa chiliei, indata a auzit acela si i-a deschis lui si mai inainte de a se inchina el si a-si cere iertare, acela s-a inchinat lui cu smerenie, zicand: "iarta-ma, frate, ca te-am suparat pe tine". Si asa, cu dragoste si din tot sufletul sarutandu-se unul cu altul, s-a facut mare bucurie intre dansii.

Pateric


17 iul. 2017

„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos.”

[Către monahi(i), 1986]
Galateni 3,26.
„Toţi sunteţi fiii lui Dumnezeu prin credinţa în Iisus Hristos." (în obârşie, în tranzit şi în final) -
[...] În vederea dobândirii cât mai evidente a chipului lui Hristos în noi, avem rânduite: lepădarea de sine, ascultarea şi tăierea voii, care, toate trele sunt unul şi acelaşi lucru, una şi aceeaşi nevoinţă, una şi aceeaşi „Cruce, în fiecare zi".
Şi fiindcă unul din defectele cele mai mari ale omului este acela că nu-şi poate da seama de defectele sale, şi-i ţinut de puterea vicleană în ciuma părerii că el ştie cum să trăiască, Dumnezeu a rânduit o ierarhie între oameni şi fiecare are pe cineva mai mare ca el, în dar şi rânduială, faţă de care-i dator să fie supus.
Aşadar, pentru a trăi în linişte trebuie să fii una din două: sau pe de-a-ntregul liber (de patimi), sau pe de-a-ntregul supus. Dar nu orice libertate e libertate, ci numai aceea pe care o dă Adevărul, după cuvântul Mântuitorului: „Adevărul vă va face liberi" (Ioan 8,32); şi nici „adevărul iluzie", care e sectar, ci Acela care e persoană divină şi consonanţă a Bisericii soborniceşti.
„Numai acolo unde fraţii trăiesc în unire Dumnezeu trimite daruri nesfârşite" (Psalmul 132,3); iar această unire, pe care o apără toţi laolaltă, e ridicată la valoarea de semn al recunoaşterii, că aceia sunt ucenicii şi prietenii Mântuitorului.
Şi cu cât cineva se apropie mai mult de Dumnezeu, prin ascultarea poruncilor, cu atât îşi vede mai mult defectele sale şi nu se mai ocupă de defectele altora.
Atunci ceea ce eşti, vorbeşte mai tare decât ceea ce spui.
PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (p. 434)

16 iul. 2017

Sfânta smerenie este încrederea desăvârşită în Dumnezeu

Cel smerit este conştient de starea sa lăuntrică şi, deşi aceasta este urâtă, el nu-şi pierde personalitatea. Cunoaşte că este păcătos şi se întristează din pricina asta, dar nu deznădăjduieşte, nu se mistuie pe sine. Cel ce are sfânta smerenie nu vorbeşte deloc, adică nu se împotriveşte. Primeşte să i se facă observaţii, să-l controleze ceilalţi, fără să se mânie şi să se îndreptăţească. Nu-şi pierde echilibrul. Celui egoist, complexat, i se întâmplă contrariul: la început seamănă cu cel smerit însă, dacă îl deranjează puţin cineva, îndată îşi pierde pacea, se mânie, se tulbură.

Cel smerit crede că toate depind de Hristos, şi că Hristos îi dă harul Său, şi astfel înaintează. Cel ce are sfânta smerenie trăieşte de acum în biserica cea nezidită de pe pământ. Are întotdeauna bucuria lui Hristos, chiar şi în cele neplăcute. Vedem aceasta şi în vieţile sfinţilor. Apostolul Pavel ce era? Om ca şi noi. Dar ce s-a făcut? S-a făcut organ al lui Dumnezeu, vas al alegerii. Mărturisesc cuvintele lui: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine... Căci pentru mine viaţă este Hristos, iar moartea un câştig. Ardea de iubirea lui Hristos. Smerenia l-a ridicat acolo. Să arzi pentru Dumnezeu, aceasta-i totul.

Dacă aveţi iubire către Dumnezeu şi către aproapele, Dumnezeu va dărui smerenie, va dărui sfinţirea. Dacă nu aveţi iubire către aproapele şi către Dumnezeu, dacă vă leneviţi, are să vă chinuiască satana, o să se răzbune pe voi omul cel vechi, or să vă greşească toţi şi toate, o să cârtiţi zicând: „De ce-ai lăsat asta aici? De ce acolo?” Şi o să socotiţi că e din pricina treburilor, a ostenelii. O să ziceţi: „Ce-o să fie cu starea asta în care am ajuns? Cum de mă port aşa?” fără să înţelegeţi de unde izvorăşte această stare. Pe când aceasta este răzbunarea instinctelor.

Atunci când omul trăieşte fără Dumnezeu, fără linişte, fără încredere, ci cu frământare, zbucium, întristare, deznădejde, dobândeşte boli trupeşti şi sufleteşti. Astenia psihică, neurastenia, schizofrenia sunt stări demonice. Diavol este şi vorbirea „smerită”. I se spune complex de inferioritate. Adevărata smerenie nu vorbeşte, nu rosteşte cuvinte „smerite”, adică „sunt păcătos, nevrednic, ultimul dintre toţi...” Cel smerit se teme să nu cumva să cadă în slavă deşartă prin cuvintele cele „smerite”. Aici nu se apropie harul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, harul lui Dumnezeu se află acolo unde există smerenie adevărată, smerenia dumnezeiască, desăvârşita încredere în Dumnezeu. Dependenţa de El.

Sf. Porfirie Kavsokalivitul

15 iul. 2017

Denumirea rugăciunii minții în inimă

Rugăciunea aceasta, care este rugăciunea neîncetată a Bisericii (”Doamne, miluiește!”), se numește a inimii, pentru că prin ea se descoperă inima numită duhovnicească și lucrează acolo rugăciunea. Inima duhovnicească este centrul existenței omului și aceasta, potrivit Sfântului Grigorie Palama, se află în lăuntrul inimii trupești ca într-un organ, nu ca într-un vas. Rugăciunea inimii se identifică cu rugăciunea minții (noetică) sau se deosebește de aceasta în funcție de înțelesul cuvântului nous. Sfântul Grigorie Palama, care a exprimat întreaga învățătură patristică bisericească despre viața isihastă, spune că mintea-nous se numește și esența (ousía) sufletului (inimă), dar și lucrare-energie a sufletului, care constă lucrarea gândurilor (logismoí).

Astfel, dacă identificăm mintea-nous cu inima, atunci putem să identificăm și rugăciunea minții cu rugăciunea inimii. Totuși, trebuie să atragem atenția că în teologia patristică minte-nous înseamnă în principal atenția cea mai subțire, care în starea de cădere se împrăștie prin simțuri în creație și este robită de rațiune (logikí) sau se face una cu rațiunea, cu patimile și condițiile mediului din jur. Această minte-nous, când din răspândire se întoarce în inimă, lucrează acolo, iar organul trupesc al inimii simte prezența dumnezeiescului Har, se îndulcește, ia foc, tresaltă, se încălzește și transmite lucrările-energiile Harului asupra întregului trup omenesc.

Astfel, atunci când mintea-nous – atenția cea mai subțire – se află în rațiune (logikí) și acolo se roagă, aceasta se numește rugăciune rațională. Atunci când însă mintea-nous intră în inimă și acolo rugăciunea este de la sine lucrată, atunci aceasta se numește rugăciune a minții în inimă. De aceea trebuie să facem o distincție clară. Una este rugăciunea rațională și alta este rugăciunea minții în inimă.

Spun asta, pentru că unii oameni numesc rugăciunea rațională rugăciune a minții (noetică). Repetarea cu rațiunea a rugăciunii Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă, și anume folosind metanierul, o numesc rugăciune noetică, câtă vreme de fapt ea este rugăciune rațională.

Înaltpreasfinţitul Ierotheos Vlachos


14 iul. 2017

„De auzi un glas dulce si placut, muta-ti dragostea ta la Mantuitorul”

Acum invata si altfel de ridicare a mintii la gandirea Cuvantului Intrupat, meditand la preasfintele Taine si patimi ale Lui.
Toate lucrurile sensibile din univers pot folosi acestei meditatii si contemplari, daca vei privi in ele cum ti-am spus, pe nemarginitul Dumnezeu, prima si singura cauza Care le-a dat toata puterea existentei, frumusetea si orice alta desavarsire ce o au.

Si dupa ce au socotit cat de mare si nemarginita e bunatatea acestui Dumnezeu, Care, fiind singurul inceput si Domnul oricarei creaturi, coborat pana la atata smerenie a se face om, a suferi si a muri pentru om, ingaduind creaturilor mainilor Lui a se ridica impotriva Lui si a-L rastigni. Deci, cand vezi, auzi ori pipai arme, funii, batatori, stalpi, cuie, ciocane si alte lucruri de acest fel, gandeste-te ca toate acestea au servit drept unelte Patimilor Domnului tau.

Si iar, cand vezi ori locuiesti in case saracacioase, aminteste-ti de pestera si ieslea Stapanului tau. De vezi ca ploua, adu-ti aminte de ploaia sangeroasa a sudorilor picate in Gradina din preasfintitul trup al dulcelui Iisus si care a udat pamantul.
De vezi marea adu-ti aminte cum Domnul a umblat pe dansa ca pe uscat, a stat in corabie si a invatat poporul. Pietrele ce le vezi iti vor aminti de acelea sfaramate la moartea Lui; iar pamantul iti va aduce aminte de cutremurul de la Patima Lui.

Soarele te va duce cu mintea la intunericul ce a cuprins atunci tot pamantul; apa iti va aminti de acea apa ce a curs din Sfanta Lui coasta, cand L-a impuns cu sulita ostasul; vinul ori alta batatura iti va aminti de otetul si fierea date Lui pe Cruce.
Daca te desfata si te veseleste vreo mireasma a aromatelor, alearga cu gandul la mirosul greu si neplacut simtit de Domnul in muntele Golgotei, loc de condamnare unde se taia capetele oamenilor, de aceea era rau mirositor si puturos.

Cand te imbraci, adu-ti aminte ca, Cuvantul cel vesnic s-a imbracat in trup omenesc ca sa te imbrace cu dumnezeirea Sa; cand te dezbraci adu-ti aminte de Hristosul tau ramas gol, si ca sa fie batut si rastignit pe Cruce.
De auzi un glas dulce si placut, muta-ti dragostea ta la Mantuitorul, prin buzele caruia s-a varsat tot darul si dulceata dupa cuvantul Psalmistului: "S-a varsat prin cuvantul tau toti darul si dulceata" (Ps. 45, 3); din dulceata graiului Il asculta poporul, dupa cum spune evanghelistul Luca: "Tot poporul asculta cu nesat cuvintele Lui" (Cap. 19, 48).

Daca auzi tulburari si glasuri de popor reflecteaza la nelegiuitele glasuri ale Iudeilor, "Ia-L, ia-L; rastigneste-L", care au tunat in Dumnezeestile lui urechi.

Sfântul Nicodim Aghioritul - Razboiul nevazut

„în loc să trăiesc în timp, trăiesc în veşnicie”

• Una din faptele care îmi dau prilej de revoltă şi de sminteală este când cineva îmi fură timpul, mai ales cel destinat pentru rugăciune, venind pe neaşteptate, sau cu nevoi care mă obligă să renunţ la timpul planificat.

Tot frământându-mă cum să rezolv acest lucru, mai ales considerând neputinţa mea de a priveghea noaptea, deci de a prelungi timpul pentru rugăciune în timpul nopţii, mi-a venit în gând că Dumnezeu este acela care îngăduie astfel de încercări, ca o metodă de a mă dezlipi de mine însumi mai desăvârşit şi de a mă lăsa cu totul în voia Sa. În acest fel, în loc să trăiesc în timp, trăiesc în veşnicie. Trebuie să mă silesc să primesc cu bucurie tot ceea ce mi se întâmplă şi să cred că totul vine cu voia lui Dumnezeu şi cu ştirea Sa.

• Când simt că nu mă pot ruga, îmi aduc aminte de răutatea firii mele şi de neputinţa de a birui şi din durerea inimii mele se naşte rugăciunea. Uneori - cu cuvinte, alteori - un singur suspin, căci atunci nu se mai roagă mintea, ci doar inima mea. Nimic nu alungă spiritul de rugăciune ca graba. Aceasta este însoţită de nelinişte. De aceea, când mă rog mă silesc să uit că există timpul şi să intru o clipă în veşnicie.

GANDURI ,,semănate” de Georgeta Grigoriu


13 iul. 2017

In „lumea aceasta” nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit

Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul - înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul - fiul lui Dumnezeu - în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea.
Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii.
Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii.
Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv" de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia.
Când oamenii o apucă pe acest „drum larg" al pieirii, când - cu timpul - relele devin deprinderi, „a doua natură", să te ferească Dumnezeu să le stai în cale şi să-i opreşti. Te vor călca în picioare, te vor dispreţui, din retrograd nu te vor scoate, din anacronic nu vei ieşi decât suflându-te din cale sau răstignindu-te pe cruce.
In „lumea aceasta" nu poţi crede în Dumnezeu nepedepsit.
Şi, pentru credinciosul luminat de Har, soarta aceasta e firească: viaţa lui Iisus se arată şi în ucenic. Acela e ucenic, care are iubirea de Dumnezeu şi de oameni până la cruce: Nu urăşte oamenii de pe nici o cruce pe care-l răstignesc ei. Aceasta este iubirea care nu cade niciodată. Aceasta e porunca supremă, Testamentul lui Iisus Hristos: cauza lui Dumnezeu pe pământ, pentru care ucenicii Săi nu-şi cruţă viaţa. Aşa se biruie diavolul.
„Raţiunea" vicleanului aceasta este: să uzeze organismul şi să-l facă inapt de evoluţia lui spre capacitatea maximă de interceptare a legilor divine asupra lumii şi vieţii şi, ca urmare, să nu aibă habar de o ordine spirituală a existenţei, ca şi cum aceasta n-ar fi, ci simpla orânduire a materiei „de la sine".

PĂRINTELE ARSENIE BOCA - „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR" (p. 388,389)

11 iul. 2017

„Sabia şi focul”

Făptura cea nouă cu înnoirea minţii, care nu se mai teme de lume, de logica cruţării şi menajării de sine, de nici o sabie pământească - nu se mai teme de moarte.
„Sabia" a „tăiat" mlădiţele sălbatice, „focul" a tămăduit firea de frică - nemurirea a devenit mai evidentă ca moartea. Moartea pentru cauza lui Hristos a devenit fericirea intrării în Împărăţia cerurilor. Şi nu este fericire mai evidentă ca martiriul.

În slujba Botezului avem nucleul acestei evidenţe, în cele trei scufundări şi ridicări din apă, a morţii Domnului Hristos, a celor trei zile în mormânt şi a Învierii Sale. Dar acest nucleu trebuie să crească, să se dezvolte, să devie conştient şi nebiruită putere în creştin şi în lume.
A nu te mai teme de „cei ce ucid trupul şi mai mult nu pot să facă nimic"(Luca 12,4), nu mai e o problemă.
Suntem deci antrenaţi într-o nouă cunoaştere a condiţiei umane.
E „ştiinţa mântuirii..." (Luca 1,77), ştiinţa îndumnezeirii omului.

Dar până acolo e o cale „şi Eu sunt Calea..." care trebuie cunoscută şi mers cu bună grijă şi dreaptă socoteală pe ea, din aproape în aproape, în fiecare zi, cu fiecare amănunt în aparenţă neînsemnat, dar facându-ne deprinderea celei de a doua natură, din lepădarea de sinea noastră cea veche şi mărginită în toate chipurile.
Iată la ce valoare se ridică mărunţişurile noastre de toate zilele, în care mai marele mănăstirii ne „taie voia", care, lăsată în firea ei, a omului vechi, numai vrajbă face, îndărătnicii, cârteală, dezbinări şi pierderea căii către mântuire.
Iţi trebuie o minte nouă, mai presus de firea lucrurilor din lumea aceasta, ca să poţi „intra prin poarta cea strâmtă, căci mulţi vor căuta să intre şi nu vor izbuti"(Luca 13,24).

Nu trebuie să te împotriveşti sau să cârteşti împotriva tăierii lăstarilor tăi sălbatici, căci altfel omul tău cel nou, cel după chipul lui Hristos, nu prinde realitate şi putere în tine, asupra răului.
Răspunzătorii noştri urmăresc această creştere a noastră, a omului celui nou, cel pogorât din cer şi dat nouă în dar şi la putinţa priceperii noastre, către cealaltă fire, veşnică, a noastră.

Şi vine puterea vicleană să-ţi zică în minte că mai marele n-are dreptate când îţi spune să răsădeşti varza cu frunza în pământ şi cu rădăcina în sus. Dar puterea lui Dumnezeu a făcut ca ascultarea ucenicului să vadă darul neaşteptat al ascultării: că ascultând de stareţ, de Dumnezeu asculţi. Ştiinţa ta pune hotare omeneşti puterii lui Dumnezeu şi aşa creşte o mlădiţă sălbatică a firii tale vechi, pe care Dumnezeu o taie, prin „tăierea voii".
Lepădarea de sine e egală cu tăierea voii.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA – „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR” (pag. 361,362)


10 iul. 2017

De la mulțumirea de sine, la dăruirea de sine

Pocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh.

În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat.

Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința însemnă schimbare. Omul se lasă pe sine, lasă toate cele care-l fac să se îndrepte spre sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos - Adame, unde ești? Despre pocăință - traducere de Preot Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008, pp. 80-81)



9 iul. 2017

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem

Ştim că de la Dumnezeu suntem şi la Dumnezeu ne întoarcem, dar înainte de întoarcere suntem trimişi pentru probă în lumea aceasta. De asemenea ştim că lumea aceasta întreagă, zace în cel viclean, care-i îngăduit să verifice: libertatea noastră, credinţa şi dragostea noastră. Aici se face dovada ai cui fii ne facem: ne confirmăm obârşia divină, ne facem fiii lui Dumnezeu şi îl chemăm „Tatăl nostru"; ne tăgăduim această obârşie, ne înghite lumea aceasta şi vicleanul ne face fiii săi, fiii pierzării şi la Dumnezeu nu ne mai întoarcem.

Iată situaţia omului în faţa celor două căi. O cale largă, cât faţa pământului întreg şi altă cale îngustă, cât o punte de lemn peste o apă foarte mare, pe care mai nimeni nu trece.
Pentru această delimitare de căi a venit în lume Dumnezeu însuşi, luând asupră-Şi şi firea omenească spre a se înţelege cu noi şi a ne ajuta întoarcerea - căci aceasta este mântuirea. Înainte de venirea Dumnezeu-Omului pe pământ nu era mântuire. De aceea El ne este şi învăţătorul şi ajutorul şi Calea şi Adevărul nostru.

„În nimeni altcineva nu este mântuire decât numai în Iisus Hristos, şi Acesta răstignit" (Faptele Apostolilor 4,12; I Corinteni 2,2)
Iar El ne-a învăţat:
„Cine vrea să fie ucenicul Meu să se lapede de sine, de tot ce are, încă şi de viaţa sa; să-şi ia crucea sa, în fiecare zi, şi să-Mi urmeze Mie; căci cine va vrea să-şi cruţe viaţa sa o va pierde, iar cine o va pierde pentru Mine şi pentru Evanghelie o va câştiga" (Luca 9,23-24).
Iar cine îşi va câştiga viaţa în condiţiile lepădării de sine, a luării crucii în fiecare zi, ba şi a morţii vieţii acesteia pământeşti pentru cauza lui Hristos, în schimb viată veşnică va afla. „Iar viaţa veşnică aceasta este: să te cunoască pe Tine, singurul adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis" (loan 17,3).

Ucenic e numai cineva care vrea să înveţe o meserie sau o cale şi nu se lasă până nu le învaţă. Unii se lasă de meserie, părându-li-se grea şi nu mai umblă şi după o „viaţă veşnică", mulţumindu-se cu cea vremelnică şi muritoare. Aceştia nu mai urmează Domnului Hristos, ci lumii acesteia şi momelilor ei. Ei se mulţumesc cu un Iisus Hristos istoric şi cu o hârtie de Botez. Mai departe nu riscă nimic, că-i suferinţă şi risc al raţiunii. Nici aceştia nu se mai întorc Acasă, în Împărăţia lui Dumnezeu.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA - „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR" (pag. 341, 342)


8 iul. 2017

Ascultarea – o cale spre sfințenie


Ştiţi foarte bine că stareţul nostru Iosif a fost un mare isihast şi lucrător al rugăciunii minţii. Însă nu ne-a predanisit ca lucru de căpetenie liniştirea sau rugăciunea minţii, ci ascultarea şi viaţa de obşte!

Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.

Ascultarea îl duce pe om nu numai la nepătimirea trupească, dar şi la cea sufletească.

Cercetaţi şi veţi afla că ascultarea vine de la Dumnezeirea Treimică. Hristos spune că: „N-am venit să fac voia Mea, ci voia Celui Ce M-a trimis pe Mine” (Ioan 6, 38). De acolo începe ascultarea. De aceea, cel care face ascultare îi urmează lui Hristos!

M-am încredinţat din experienţă că ascultarea este mai mare decât rugăciunea.

(Ieromonah Iosif Aghioritul, Starețul Efrem Katunakiotul, traducere din limba greacă de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2004, pp. 175-176)

sursa: Doxologia.ro

6 iul. 2017

SFÂNTA TREIME ÎN OM

Dintru început a fost greu de priceput şi de aceea s-au născut multe rătăciri cu privire la înţelegerea Sfintei Treimi. Şi asta din pricina că de mici suntem obişnuiţi să înţelegem persoana în legătură cu numărul 1, 2, 3. Această greutate au încercat sfinţii Părinţi să o ajute cu următoarea asemănare. Uitaţi-vă la soare: e unul şi totuşi întreit: lumină, căldură şi raze.

Învăţătura despre Sfânta Treime e dogmă a Bisericii - învăţătură fără tocmeală a Bisericii — că Dumnezeu e Unul în fiinţă şi întreit în Persoane. Acum: Tatăl, zice Iisus, că nimeni nu L-a văzut fără numai Fiul. Pe Fiul L-am văzut: S-a făcut om, S-a făcut Persoană istorică. Pe Duhul Sfânt iarăşi L-am priceput, când S-a pogorât sub formă de limbi de foc, dând ucenicilor o limbă nouă.

Şi odată m-am întrebat: unde mai sunt limbile de Foc? Sunt; când le aprinde Dumnezeu în inima omului. Despre rătăcirile, care privesc înţelegerea Sfintei Treimi, sunt multe de spus. Să luăm altă parte, mai la îndemâna şi trebuinţa noastră. Şi anume: ce ne-ar trebui nouă Sfânta Treime? Ce legătură are această dogmă cu sufletul tău?

Ascultaţi: într-una din încheierile rugăciunilor, pe care le zice preotul, e cuvântul: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti." Băgaţi de seamă: că Dumnezeu, Unul în fiinţă şi întreit în Persoane, Se odihneşte în sfinţi. Ce înseamnă asta ? Că în păcătoşi Se chinuieşte.

„Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti".
Ascultaţi, că nu vă grăim din cărţi şi peste puterile voastre de înţelegere. Uite, de aici, din uşile împărăteşti, numai noi preoţii vă grăim. Şi vă spunem că avem canonul să vă ascultăm necazurile. Iar când este unul mai curat zicem: bine că mai este unul mai neticăloşit în păcate. Şi am simţit bucurie când a venit un creştin mai despovărat de păcate. Şi atunci ne-am odihnit. Şi aşa s-a întărit simţirea asta, încât am căutat texte şi am găsit.

Dragii mei, în primele veacuri toţi creştinii se numeau sfinţi, fiindcă se împărtăşeau zilnic şi se împărtăşeau de viaţa de dincolo, fiindcă plecau şi se trezeau arestaţi. Întru aceştia Se odihnea Dumnezeu. Despre asta vi s-ar putea ţine o predică morală. Trageţi-vă, însă, singuri socoteală din aceste cuvinte: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi întru sfinţi Te odihneşti".

Băgaţi de seamă, care plată o vreţi. Vreţi plata Sfântului Duh, odihniţi pe Dumnezeu în voi. Altă plată nu-i, decât a pedepsei şi pe asta n-o vreţi.
[...]
Ştiţi, sau aţi auzit, că mulţi ÎI caută pe Dumnezeu în ceruri, şi-ar vrea sa meargă cu avionul la El, sau cu nişte gloanţe, care ar trece prin nu ştiu ce straturi. Nu trebuie să-L înţelegeţi ca stând undeva departe, în nu ştiu ce hău de lume.

Dumnezeu nu locuieşte în depărtare, ci în inimile oamenilor.

Împărăţia lui Dumnezeu nu este la cine ştie câte milioane de ani lumină, ci este înlăuntrul nostru. E o împărăţie a conştiinţei împăcate, împăcate cu toată lumea, o împărăţie a iubirii de Dumnezeu şi oameni, în care se oglindeşte chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Prin urmare realizaţi în inimă această conştiinţă a Împărăţiei lui Dumnezeu, această conştiinţă curată.

PĂRINTELE ARSENIE BOCA - „ÎNGERUL CU CĂDELNIŢA DE AUR" (p. 320, 321)

5 iul. 2017

Pr. Stefan Negreanu // Proscomidia – prezentare demonstrativa

Parintele Stefan Negreanu - Prezentarea Proscomidiei in Biserica Facultatii de Teologie din Arad.

Prima parte: (pentru marire apasati pe V)


Partea a doua:

3 iul. 2017

Mănăstirea Bănceni - Ucraina: PS Mihail Jar învie oameni, crește orfani, îngrijește bolnavi... iubește oamenii

"La mănăstirea cu minuni" - un nou documentar, emoţionant, realizat de Carmen Avram pentru emisiunea „În Premieră”

La câţiva kilometri de graniţa de nord a României există un loc care parcă nu ţine de această lume. Populat de oameni ce par atinşi de rai, pentru că acolo poţi vedea Divinitatea la lucru în fiecare clipă.

2 iul. 2017

Smerenia (2)

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fraţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos: Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşluiască întru mine smerenia lui Hristos.

Cuv. Siluan Athonitul


1 iul. 2017

Smerenia (1)

Dar ca să te mântuieşti trebuie să te smereşti, pentru că omul mândru, chiar dacă ar fi băgat cu de-a sila în rai, nu şi-ar găsi acolo odihna, ar fi nemulţumit şi ar spune: „De ce nu sunt pe primul loc?" Dar sufletul smerit e plin de iubire şi nu caută întâietăţi, ci doreşte binele pentru toţi şi se mulţumeşte cu orice.

Cine s-a smerit pe sine însuşi, acela i-a biruit pe vrăjmaşi. Ce trebuie făcut pentru a avea pace în suflet şi în trup? Pentru aceasta trebuie să iubeşti pe toţi oamenii ca pe tine însuţi şi să fii gata de moarte în fiecare ceas. Când sufletul îşi aduce aminte de moarte, el ajunge la smerenie şi se predă cu totul voii lui Dumnezeu şi doreşte să fie în pace cu toţi şi să iubească pe toţi oamenii. 

Când pacea lui Hristos vine în suflet, atunci el este bucuros să şadă ca Iov pe gunoi şi să-i vadă pe ceilalţi în slavă; atunci sufletul se bucură că e mai rău decât toţi. Taina acestei smerenii a lui Hristos e mare şi cu neputinţă de dezvăluit. Din iubire sufletul doreşte fiecărui om mai mult bine decât pentru sine însuşi şi se bucură când vede că alţii stau mai bine decât el şi se întristează când îi vede că sunt chinuiţi.

Cuv. Siluan Athonitul

Cea mai citita postare