Smerenia (2)

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocă­rile şi se întristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decât primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bu­cură să stea pe gunoaie în zdrenţe ca Iov şi să vadă pe oa­meni în Duhul Sfânt strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Dă, Milostive Doamne, tuturor să guste smerenia lui Hristos care e de nedescris şi atunci sufletul nu va mai dori nimic, ci va trăi veşnic în smerenie, iubire şi blândeţe.

Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne: Tu Ţi-ai as­cuns faţa Ta de la mine şi eu m-am tulburat, şi sufletul meu doreşte de moarte să Te vadă din nou, pentru că Tu ai atras sufletul meu. Dacă Tu, Doamne, nu m-ai fi atras prin harul Tău, n-aş fi putut să tânjesc aşa după Tine, nici să Te caut cu lacrimi.

Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun, dar smerenia lui Hristos e de nedescris şi dulce. Dacă oamenii ar şti aceasta, tot pământul ar învăţa această ştiinţă. Toată viaţa, zi şi noapte o învăţ, dar nu pot să-i dau de cap. Sufletul meu se gândeşte mereu: n-am atins încă ceea ce doresc şi nu pot avea odihnă, dar cu smerenie vă rog, fraţilor, care cunoaşteţi iubirea lui Hristos: Rugaţi-vă pentru mine, ca să fiu izbăvit de duhul mândriei şi să se sălăşluiască întru mine smerenia lui Hristos.

Cuv. Siluan Athonitul


Cele mai vizitate postari

Dor de veșnicie, dor de Cer