30 mai 2017

Toate simţămintele rele care vor să stăpânească sufletul se risipesc prin smerenie

Durerea este o putere sufletească pe care Dumnezeu a pus-o înlăuntrul nostru, cu menirea de a lucra binele, iubirea, bucuria, rugăciunea. Împotriva acesteia, diavolul izbuteşte şi ia această putere din bateria sufletului nostru şi o foloseşte spre rău, prefăcând-o în întristare şi aducând sufletul la moleşire şi nepăsare. Îl chinuieşte pe om, îl face robul lui, îl îmbolnăveşte sufleteşte.

Există un secret: să prefaceţi lucrarea demonică într-una bună. Este greu şi este nevoie şi de o oarecare pregătire. Pregătirea este smerenia. Prin smerenie smulgeţi harul lui Dumnezeu. Vă dăruiţi iubirii lui Dumnezeu, adorării Lui, rugăciunii. Dar şi dacă le faceţi pe toate, tot nimic n-aţi izbutit dacă n-ai dobândit smerenie. Toate simţămintele rele – nesiguranţa, deznădejdea, dezamăgirea, care vor să stăpânească sufletul, se risipesc prin smerenie. Cel ce nu are smerenie, egoistul, nu vrea să-i tai voia, să-l atingi, să-l mustri. Se necăjeşte, se mânie, se răzvrăteşte, se împotriveşte, îl stăpâneşte întristarea. Această stare se tămăduieşte prin har. 

Ne vorbeşte părintele Porfirie – Viaţa şi cuvintele


29 mai 2017

"Sfanta Treime, sau la inceput a fost iubirea"

Din moment ce existenta noastra presupune Un Dumnezeu care ne-a creat din iubire, inseamna ca Acest Dumnezeu trebuie sa fie in mai multe Persoane Care Se iubesc, si Care din si pentru iubire ne-au creat si pe noi;

-Aceste Persoane in care exista Dumnezeu, Se iubesc, Una este Tata, Alta este Fiu, Cealalta este Duh Sfant;

-Nu pot fi mai mult de Trei Persoane, fiindca a patra, sau mai multe,ar relativiza existenta Celei de a Treia;

-Toate Aceste Persoane, fiindca Se iubesc, au totul in comun, adica aceeasi fiinta sau substanta, dar nu au din ea o treime Fiecare, ci Fiecare o are pe aceeasi una si infinita in totalitate; de altfel, o fiinta infinita nu se poate imparti la trei sau la alt numar;

-Cu toate ca au aceeasi fiinta/substanta in totalitate in comun, Cele Trei Persoane raman si sunt distincte;

-Tatal este numai Tata, Fiul este numai Fiu, Duhul Sfant este numai Duh Sfant;

-Toate Cele Trei Persoane nu au un inceput al existentei Lor, sunt dintotdeauna Toate;

-Chiar daca Tatal naste pe Fiul si purcede pe Duhul Sfant, nu inseamna ca El a fost primul, iar Celelalte Persoane dupa El, fiindca L-am supune pe Dumnezeu timpului, ori El este mai presus de timp, asadar, sunt Toti fara inceput, dintotdeauna impreuna;

-Chiar daca Fiul se naste din Tatal, totusi, Tatal este din totdeauna cu Fiul, fiindca daca Tatal ar fi fost primul, fara Fiu, atunci, nu ar fi fost Tata dintotdeauna, ceea ce ar introduce un proces de evolutie temporala in Sfanta Treime, fapt care nu poate fi acceptat;

-Tatal si Fiul, deasemenea exista dintotdeauna si cu Duhul Sfant, Care, daca ar fi aparut ulterior, ar fi demonstrat aceeasi lege evolutiva in timp a lui Dumnezeu, care, cum am mai spus, e de neacceptat din moment ce El este mai presus de timp;

-Adevarata iubire nu poate exista doar intre Doua Persoane divine, ar fi limitata, numai a Treia da acestei iubiri caracterul ei desavarsit si adevarat, de aceea Aceasta a Treia, Duhul Sfant, este numit si Duhul Adevarului;

-Deasemenea, o iubire desavarsita si adevarata intre Tatal si Fiul, exista numai daca Tatal ramane numai Tata, si Fiul numai Fiu, de aceea Fiul nu poate sa fie originea Altei Persoane, fiindca nu ar mai fi doar Fiu, ci ar avea acelasi rol ca si Tatal;

-Duhul Sfant este Persoana care arata Fiului iubirea Tatalui catre El, si intoarce iubirea Fiului catre Tatal Sau, dar participa si El ca Persoana la aceasta iubire in mod activ.

"Sfanta Treime, sau la inceput a fost iubirea" - Pr. prof. Acad. Dumitru Staniloae

28 mai 2017

Icoanele in cultul ortodox

Noi ne inchinam Domnului Hristos si cinstim pe Maica Domnului si pe Sfinti, si prin icoanele care ii reprezinta.

Pe Maica Domnului si pe Sfinti ii cinstim in ultima analiza pentru faptul ca in ei straluceste Hristos, pentru faptul ca in ei s-a imprimat chipul lui Hristos. Deci cinstim icoanele lor pentru ca ele reprezinta pe cei ce sunt locasurile pnevmatizate ale lui Hristos, a carui umanitate e desavarsit pnevmatizata prin Duhul Sfant, unit prin fiinta cu ipostasul acestei umanitati.
[...]
Cand credinciosul se roaga in fata icoanei, nu se roaga ei, ci lui Hristos. Privind la ea, privirea lui se indreapta spiritual spre Hristos, asa cum mama privind la fotografia fiului ei, vorbeste cu el, desi ea nu confunda fotografia fiului cu fiul insusi. Ea uita de fotografie, asa cum credinciosul uita de icoana. Mama zambeste fiului, credinciosul se roaga lui Hristos, stand in fata icoanei si privind la ea. Icoana si prototipul sunt cuprinse deodata prin simtire si gandire, fara sa fie confundate; sau mai bine-zis, icoana este uitata, credinciosul traind propriu-zis relatia cu prototipul.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae

27 mai 2017

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate

Dumnezeu, fiica mea, este peste tot, si ochiul Lui vede toate. Iar daca se face ca nu vede, inseamna ca asteapta pocainta. Ori de cate ori noi gresim - fie putin, fie mult - Acela vede deoarece este prezent, dar noi nu-L vedem deoarece suntem ca pruncii in cunostinta. Cand ne pedepseste, pentru a ne intoarce privirea spre El, noi credem ca suferim pe nedrept. Si totusi, cand ne smerim, se deschid ochii sufletului nostru si cunoastem ca toate cate le face Domnul sunt bune foarte; atunci Il vedem ca Tata al nostru Multmilostiv, plin de dragoste si bunatate.

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2

26 mai 2017

Sfaturi pentru rugăciune ale Starețului Porfirie

Să nu-L constrângem pe Dumnezeu cu rugăciunile noastre. Să nu cerem de la Dumnezeu să ne slobozească de ceva, boală etc. sau să ne rezolve problemele noastre, ci să cerem putere și întărire de la El, ca să putem suferi. Așa cum bate El cu noblețe la ușa inimii noastre, tot astfel și noi să cerem cu noblețe ceea ce dorim, iar dacă Domnul nu răspunde, să încetăm a o mai cere. Când Dumnezeu nu ne dă ceea ce cerem cu insistență, înseamnă că are motivele Sale s-o facă.

geron_porfyriosAre și Dumnezeu „tainele” Sale. De vreme ce credem în buna Sa purtare de grijă, de vreme ce credem că El cunoaște toate cele ale vieții noastre și că totdeauna ne vrea binele, de ce să nu-I acordăm încredere? Să ne rugăm simplu și liniștit, fără stress și constrângere. Știm că trecutul, prezentul și viitorul, toate sunt cunoscute, goale și descoperite înaintea lui Dumnezeu, așa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „…nu este nici o făptură ascunsă înaintea Lui, ci toate sunt goale şi descoperite, pentru ochii Celui în faţa Căruia noi vom da socoteală” (Evrei 4, 13). Noi să nu insistăm, căci insistența peste măsură face rău în loc de bine. Să nu stăruim să dobândim ceea ce vrem, ci s-o lăsăm la voia lui Dumnezeu. Căci cu cât stăruim, cu atât aceea pe care o cerem se depărtează. Așadar, răbdare, credință și pace. Și dacă vom uita noi, Dumnezeu nu uită niciodată și, dacă este spre binele nostru, ne va da ceea ce ne trebuie și când trebuie.

Să cerem în rugăciune numai mântuirea sufletului nostru. Nu a spus Domnul: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu… și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)? Ușor, chiar foarte ușor ne poate da Hristos ceea ce dorim. Dar iată care este taina. Taina este să nu aveți în mintea voastră deloc intenția de a cere un lucru concret. Taina este să cereți unirea voastră cu Hristos dezinteresat, fără să spuneți: „Dă-mi aceasta, dă-mi aceea…”. Este destul să spunem: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”.

Nu este nevoie ca să-L înștiințăm pe Dumnezeu despre anumite nevoi ale noastre. El le cunoaște pe toate cu neasemănare mai bine decât noi și ne dăruiește dragostea Sa. Problema este să comunicăm cu această dragoste prin rugăciunea și prin respectarea poruncilor Lui. Să cerem să se facă voia lui Dumnezeu. Aceasta este cel mai folositor, cel mai sigur pentru noi și pentru cei pentru care ne rugăm. Hristos ne va da pe toate din belșug. Dar dacă există chiar și puțin egoism, nu se poate face nimic.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

sursa: marturieathonita.ro

25 mai 2017

Stareţul Sofronie de la Essex (1896 - 1993)


1. Părintele Sofronie defineşte creştinismul ortodox pe baza unei triade teologice: Biserică - dogmă – asceză. Un creştinism fără unul din aceste elemente esenţiale nu ar fi un creştinism ortodox integral şi autentic. "Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism nebisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma şi asceza (adică nevoinţa creştină) sânt pentru mine un tot al vieţii." Mulţi dintre credincioşii contemporani adoptă un creştinism secularizat, fără Biserică, cu excepţia momentelor esenţiale din viaţă (naştere, nuntă, înmormântare); un creştinism fără cunoaşterea dogmelor şi a spiritualităţii ortodoxe, pe care le consideră doar o teorie, o filosofie teologică sau, cel mult, o doctrină; şi, nu în ultimul rând, un creştinism fără cruce sau un creştinism comod şi confortabil, fără nevoinţă şi iubirea răstignită pentru aproapele.

2. În teologia stareţului Sofronie predomină modul în care credinciosul Îl concepe pe Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că fiecare credincios se împărtăşeşte de Dumnezeu în funcţie de credinţa sau concepţia lui despre Dumnezeu. Această idee maximiană este dezbătură de părintele Sofronie prin prisma celor două sisteme religioase: panteism – susţinut de filozofia hegeliană şi de gândirea mistică orientală de tip yoga şi creştinism ortodox - bazat pe credinţa unui Dumnezeu – Cel Unul în Fiinţă şi Întreit în Persoane. Sistemul panteist se bazează pe un absolut „transpersonal”, suprapersonal sau pe o realitate impersonală în care absolutul, omul şi lumea se contopesc într-un ocean al fiinţei impersonale. În schimb, în învăţătura ortodoxă a Sfinţilor Părinţi, Dumnezeu este principiul personal al fiinţei şi al existenţei. „Aceasta este viziunea noastră creştină atât în ceea ce priveşte Dumnezeu, cât şi lumea. Dumnezeul personal, Creatorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute S-a revelat nouă. El este Dumnezeul iubirii nedescrise şi veşnice”.

3. Urmând Tradiţia Patristică, reprezentată de marii mistici ortodocşi – sfântul Simeon Noul Teolog, sfântul Grigorie Palama, sfântul Siluan Atonitul – părintele Sofronie aprofundează cunoaşterea lui Dumnezeu prin experienţa Luminii Necreate. În experienţa sa spirituală trăieşte mai multe tipuri de lumină: „lumina inspiraţiei artistice”, „lumina contemplaţiei filozofice”, „lumina cunoaşterii ştiinţifice”, „apariţiile luminoase aduse de duhurile vrăjmaşe” şi „Lumina Divină Necreată”. „Lumina cea fără de început le-a întunecat pe toate celelalte întocmai cum soarele ce răsare nu permite să se vadă nici chiar stelele cele mai luminoase”.

4. Pe baza „chenozei (smereniei lui Dumnezeu) Fiului lui Dumnezeu în actul Întrupării, în pustie, în rugăciunea din Ghetzimani şi pe Golgota” părintele Sofronie deosebea două genuri de smerenie – smerenia lui Hristos şi smerenia ascetică. Smerenia lui Hristos este smerenia desăvârşită şi se bazează pe golirea de sine şi orientarea spre alte persoane, până la dăruirea totală a fiinţei sau a vieţii pentru ceilalţi. Smerenia ascetică, în schimb, este echivalentă cu expresia regăsită în Evanghelia după Matei – „sărăcia cu duhul” – şi este înţeleasă ca o golire de sine, ca o lipsă de interes faţă de propria persoană. Acest tip de smerenie este realizată prin efortul ascetic pentru împlinirea poruncilor divine şi este exprimată de stareţul Sofronie prin sintagma „eu nu sunt nimic”. În hristologie, ca şi în soteriologie, există o relaţie strânsă între chenoză şi teoză sau golirea de sine şi îndumnezeire. Adică, cu cât te goleşti de tine şi de omul vechi, de omul păcatului ce sălăşluieşte întru tine, cu atât mai mult poţi să te umpli de harul lui Dumnezeu şi „să nu mai trăieşti tu în tine, ci Hristos să trăiască în tine”.

Eufemia Toma

integral (sursa): ortodoxiesiviata.blogspot.ro

24 mai 2017

Veti deveni ca cineva care este foarte indragostit

Iar voi, daca iubiti rugaciunea mintii, jeliti si plangeti cautandu-L pe Domnul Iisus. Si acesta se va descoperi ca iubire de foc care arde toate patimile. Si veti deveni ca cineva care este foarte indragostit, care numai ce se gandeste la persoana pe care o iubeste, ca ii tresare inima si incep sa-i curga lacrimile din ochi. O astfel de iubire dumnezeiasca si foc de dragoste trebuie sa arda inima voastra, incat numai ce va auzi sau va spune "Doamne Iisuse Hristoase, dulcea mea iubire! Maica, Preasfanta Fecioara, dulcea mea Maica!", de indata sa inceapa lacrimile a curge.

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala

23 mai 2017

Comunicarea lui Dumnezeu cu oamenii


Un interes aparte prezintă tâlcuirea pe care Sfântul Grigorie de Nissa o dă felului în care comunică Dumnezeu cu oamenii și despre cum Își descoperă propria voie, de vreme ce El nu vorbește limba oamenilor

La botezul lui Hristos în râul Iordan și la Schimbarea la Față s-a auzit glasul Tatălui Care Îl recomanda pe Hristos ca Fiu al Său iubit: ”Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit”. Sfântul Grigorie de Nissa tâlcuiește că de sus s-a auzit glasul lui Dumnezeu”care îi învață pe oameni să nu creadă că ceea ce vedeau era doar o formă, ci să creadă că iubitul Fiu al lui Dumnezeu este adevărat”. Și ceea ce este important este faptul că glasul acesta a primit chip de la Dumnezeu în aer, ”ca să priceapă cei ce auzeau, și a fost exprimat în felul obișnuit în care oamenii vorbeau în epoca aceea”, ”având ca scop mântuirea celor ce auzeau, în acest chip a articulat Dumnezeu cuvântul în aer”.

Dumnezeu le vorbește oamenilor în alte chipuri, nu prin cuvinte, iar oamenii pricep voia lui Dumnezeu în propria lor limbă. Cuvintele lui Dumnezeu scrise de Prooroci ”sunt indicații ale voii dumnezeiești, care luminează facultatea rațională conducătoare curată a Sfinților, la fiecare în funcție de înălțimea duhovnicească a celor părtași Harului”. Moise I-a atribuit lui Dumnezeu cuvintele pe care le-a descoperit ascultătorilor săi, tocmai pentru că ascultătorii săi se aflau la o vârstă copilărească în înțelegerea celor duhovnicești și aveau nevoie să fie călăuziți în cunoașterea lui Dumnezeu, ”să le fie reprezentată cu claritate dumnezeiasca voie”, ca să îi facă astfel supuși acestei voi dumnezeiești prin credibilitatea celui care i-a dat glas. Când Moise Îl înfățișează în cartea Facerii pe Dumnezeu spunând ”să fie cuvântul” sau ”să se alcătuiască cuvântul”, în fapt denumește mișcarea voii dumnezeiești care a luat ipostas în creație, pentru că de multe ori în Sfânta Scriptură este numit glas elanul minții (nous).

Acest lucru se vede și din felul în care Moise s-a rugat lui Dumnezeu în chip tainic, fără să-și folosească glasul, și Dumnezeu i-a răspuns: ”ce strigi la Mine?”. Așadar, s-a numit glas și ”gândul Prorocului îndreptat către Dumnezeu, strigând în tăcere prin înțelesul ascuns al inimii”. În acest chip tainic și Moise a înțeles ”dumnezeiasca voie”, așa cum putea el să o exprime și așa cum puteam noi să o auzim. Și scrie Sfântul Grigorie: ”și ne-a făcut-o cunoscută prin cuvinte cunoscute și obișnuite și folosea drept cuvinte înseși lucrările Sale”.

Dumnezeu descoperă voia Sa Proorocilor într-alt chip, de negrăit, și fiecare Prooroc transmite mai departe voia lui Dumnezeu oamenilor pe limba sa, prin cuvintele și înțelesurile și reprezentările sale. În acest chip se transmite cuvântul revelat de la Dumnezeu la Prooroc și de la Prooroc la popor.

Așadar, Dumnezeu nu are o limbă aparte, nu există limbi sfinte și cuvinte dumnezeiești, ci Dumnezeu Își descoperă voia în inima fiecărui Proroc și acela o transmite oamenilor prin propria sa limbă, spre mântuirea lor. Desigur, superioritatea unei limbi, prin nuanțele ei subtile, ajută la mai buna punere în lucrare a voii lui Dumnezeu. Însă comunicarea personală cu Dumnezeu prin om și a omului cu Dumnezeu se împlinește în chip tainic înlăuntrul ființei sale, care depășește cuvintele și înțelesurile create.

Așadar, concluzia este că Dumnezeu nu i-a învățat pe oameni o limbă aparte, care se numește sfântă, ci arată și descoperă voia Sa într-un chip aparte și omul în continuare exprimă prin propria sa limbă acest adevăr revelat. Însă toți oamenii, prin limbile pe care le vorbesc, Îl slăvesc pe Dumnezeu. Apostolul Pavel, referindu-se la ”numele” lui Hristos care este ”mai presus de orice nume” și care este lucrarea-energia lui Dumnezeu, spune că acestui nume i se vor închina cele cerești, cele pământești și cele de dedesubt, și ”să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl” (Filipeni 2:9-11).

Hristos va fi slăvit în toate limbile.

IPS Ierotheos Vlachos



22 mai 2017

"Nu am venit să aduc pace, ci sabie"

“Nu socotiţi că pace am venit să aduc pe pământ; nu am venit să aduc pace, ci sabie."

Aşa a grăit Domnul. A se citi: Nu am venit să împac adevărul cu minciuna, înţelepciunea şi prostia, binele şi răul, dreptatea şi silnicia, bestialitatea şi omenia, inocenţa şi desfrânarea, pe Dumnezeu şi pe mamona: ci am adus sabie ca să tai şi să le despart, încât să nu se amestece.

Cu ce să le desparţi, Doamne? Cu sabia adevărului. Ori cu sabia cuvântului Lui Dumnezeu, ceea ce e totuna: fiindcă adevărul este cuvântul Lui Dumnezeu, şi cuvântul Lui Dumnezeu este adevărul. Apostolul Pavel indeamnă: luaţi sabia duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu. Iar sfântul Ioan a văzut în vedenie pe Fiul lui Dumnezeu în mijlocul a şapte sfeşnice, şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită de amândouă părţile. Sabia care iese din gură ce poate fi altceva decât cuvântul Lui Dumnezeu, cuvântul adevărului? Acestă sabie este mântuitoare pentru lume, nu pacea binelui cu răul.

Că acestă înţelegere este dreaptă se vede şi din ce spune Hristos în continuare: că am venit să despart pe om de tatăl său, şi pe fiică de mama sa, şi pe noră de soacra sa. Căci dacă fiul merge după Hristos, iar tatăl rămâne în întunericul minciunii, sabia adevărului lui Hristos îi va despărţi. Adevărul este mai vrednic de iubit decât tatăl. Şi dacă fiica merge după Hristos, iar mama rămâne îndărătnică în tăgăduirea lui Hristos, ce unire poate fi acolo? Oare nu este Hristos mai dulce decât mama? La fel şi nora cu soacra ei.

Dar să nu înţelegi strâmb – că cel ce Îl cunoaşte şi-L îndrăgeşte pe Hristos trebuie deodată să se despartă trupeşte de rudele sale. Aşa ceva nu scrie. Este destul a fi despărţit cu sufletul şi a nu primi în el nimic din gândurile şi faptele necredinţei; căci dacă credincioşii s-ar despărţi şi trupeşte de necredincioşi, s-ar face în lume două tabere potrivnice. Cine i-ar învăţa şi îndrepta atunci pe necredincioşi? Înţeleptul Pavel scrie: că se sfinţeşte bărbatul necredincios prin femeia credincioasă, şi se sfinţeşte femeia necredincioasă prin bărbatul credincios.

Sf. Nicolae Velimirovici


21 mai 2017

Limonariu: "Un ceas ca 300 de ani"

Limonariu: "Un ceas ca 300 de ani" - Pilda citita si comentata de Pr. Stefan Negreanu.

Pentru a asculta inregistrarea (10min si 7sec), porniti player-ul de mai jos:


20 mai 2017

Diavolul se teme de metanier și de rugăciune

Cuvinte de folos din Patericul Sfântului Munte
Monahul Procopie de la Chilia „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, Schitul Sfânta Ana, avea mare dorință să învețe muzică, ca să-L slavoslovească și el pe Dumnezeu ca și ceilalți monahi. Dar fiindcă era puțin fals, părinții evitau să-l învețe muzică. Monahul Procopie avea de la Dumnezeu harisma de a rosti neîncetat rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul”, și în mâna sa cea stângă ținea mereu metanierul, de care nu se despărțea niciodată.

Într-o zi, fiind foarte mâhnit pentru că nu putea afla pe nimeni care să-l învețe muzică și, preocupat fiind peste măsura de aceasta, a încetat să mai rostească rugăciunea. Mergând prin pustie, deodată s-a arătat înaintea lui un bătrân cuvios, necunoscut monahului, care i-a spus:

- Frate Procopie, ce ai de ești atât de mâhnit? Ce te preocupă?

Atunci monahul Procopie i-a răspuns:

- Ce să am, Gheronda, vreau și eu să învăț puțină muzică și nu aflu pe nimeni să mă învețe, deoarece Părinții îmi spun că sunt puțin fals.

Cuviosul Paisie - 1

Bătrânul i-a spus:

- Dar pentru asta te mâhnești, sărmane? Eu te voi învăța muzică și te voi face să devii cel mai bun psalt al Sfântului Munte. Vei cânta ca cea mai frumoasă priveghetoare, dar vreau și eu ceva de la tine.

- Adică ce ceri de la mine?, l-a întrebat monahul Procopie. Vrei să-ți plătesc? Îți voi da cât ceri.

Atunci acel bătrân i-a răspuns:

- Plata pe care mi-o vei da este să arunci din mâinile tale aceea pe care voi o numiți metanier și să încetezi să mai spui acea rugăciune. Iar pentru asta te voi învăța orice vrei tu.

De îndată ce a auzit acestea, monahul Procopie a înțeles că cel care i s-a arătat nu era monah, ci prea vicleanul diavol, care a voit să-l facă să înceteze rugăciunea. Îndată și-a făcut semnul Crucii și a spus: „Mergi înapoia mea, viclene satan! Nu-mi trebuie muzica ta, nici vicleșugurile și nici bunurile tale”. Și îndată diavolul s-a făcut nevăzut.

Din aceasta învățăm cât de mult se teme diavolul de metanier, despre care bine spun Părinții că este arma creștinului împotriva diavolului, și de Rugăciunea lui Iisus, care-l arde pe vicleanul. În timp ce de psalți nu se teme atât de mult și nu-i bagă în seamă, pentru că ușor sunt despărțiți de rugăciune prin cântare și cad în egoism și în mândrie.

Traducere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu.



19 mai 2017

Deznădejdea – culmea păcatelor

Cel mai greu păcat este deznădejdea. Acest păcat defaimă Sângele atotsfânt al Domnului nostru Iisus Hristos, respinge atotputernicia Lui, respinge mântuirea dăruită de El, arată că în suflet domneau nădejdea în sine și trufia, că era străin de credință și de smerenie. Mai mult decât orice alte păcate, ca de o otravă ucigașă, ca de o fiară cumplită, trebuie să ne păzim de deznădejde.

Aceasta, ajunsă la deplinătate, se arată de obicei prin sinucidere sau prin fapte care sunt totuna cu sinuciderea. Păcatului sinuciderii îi urmează ca gravitate păcatele de moarte, cum ar fi omorul, precurvia, erezia și celelalte de aceeași teapă. Cel ce rămâne în ele este socotit mort cu sufletul, nu e îngăduit de rânduielile Sfintei Biserici la împărtășirea Sfintelor lui Dumnezeu Taine, să ia parte la sfintele slujbe.

Sfântul Ignatie Briancianinov, De la întristarea inimii la mângâierea lui Dumnezeu

sursa: doxologia.ro

18 mai 2017

Fara voia lui Dumnezeu nici nu ne imbolnavim nici nu murim

A venit la noi odata un calugar care fusese in Elvetia pentru ca suferea de trei boli groaznice nevindecabile. Cheltuise multi bani si multe medicamente. Era bogat. Cineva i-a spus sa vina la mine si sa-mi spuna gandurile sale. Mi-a fost mila de el. I-am spus ca o sa se faca de indata bine, numai sa creada ca Dumnezeu poate sa-l vindece. Daca ar fi sa va scriu toata istoria, cat m-am chinuit sa-l conving, ar trebui sa va scriu patru coli cel putin.

Nici nu voia sa plece, nici nu se lasa convins. Pana cand Dumnezeu a lucrat si a auzit acela o voce in chip omenesc: " De ce nu asculti, ca sa te faci bine?" Si asa s-a vindecat. Eu ii ceream sa manance ceea ce medicii spuneau ca daca mananca va muri si sa-si puna toata nadejdea in Dumnezeu. In felul acesta ii ceream sa paraseasca cunoasterea si sa urmeze credintei. In loc sa manance de zece ori pe zi, cum i se spunea, i-am spus sa manance o singura data si sa-si puna nadejdea in Dumnezeu. Numai trei zile l-a incercat Dumnezeu si a fost de ajuns. Iar eu ma rugam pentru el cat puteam.

Noaptea, am vazut in somn doi serpi infricosatori care il cuprisesera sa-l omoare. Unul i se incolacise in jurul gatului iar el striga cu tipete salbatice sa-l scap. M-am luptat cu salbaticiunile si le-am omorat, apoi m-am trezit. Atunci a venit la mine si mi-a zis: " M-am facut bine. Sunt ca un nou nascut!" Si intradevar, trupul lui se refacuse ca trupul unui prunc. Medicamentele, pastilele si injectiile le-a aruncat intr-o prapastie. Si a trait deplin sanatos, mancand numai o singura data pe zi.

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala


17 mai 2017

Darul “rugăciunii înfocate”

Darul “rugăciunii înfocate”, graţie căruia sentimentul propriei existenţe, te trimite cu gândul la viaţa Sfântului Antonie. El s-a rugat trei zile şi trei nopţi, pînă când diavolii s-au prăvălit în faţa lui Dumnezeu, implorându-L să-l scoale pe Sfânt din rugăciune, întrucât flacăra din el devenise insuportabilă, periclitând temeliile demonice ale acestei lumi. “De vrei să fii desăvîrşit, fă din tine o flacără”, spunea avva losif care, atunci cînd se ridica şi întindea mâinile spre cer, părea să ţină în ele zece lumânări aprinse.

Paul Evdokimov – Iubirea nebuna a lui Dumnezeu

16 mai 2017

În firea căzută a omului, binele este amestecat cu răul

 Sfântul Ierarh
Ignatie Briancianinov


Ţi-a venit în minte un gând bun? Opreşte-te! În nici un caz nu te grăbi să-l pui în practică fără a-l examina, fără a medita. Simţi în inimă vreo înclinaţie bună? Opreşte-te! Nu te lăsa dus de ea. Consultă Evanghelia. Vezi dacă gândul tău cel bun, înclinaţia ta cea bună sunt conforme cu sfintele învăţături ale Domnului. Vei vedea foarte repede că nu există nici o legătură între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, de aceea el însuşi a devenit rău, după cum o mâncare delicioasă şi sănătoasă, devine otravă când este amestecată cu aceasta.
Păzeşte-te să faci binele firii căzute. Făcându-l, vei lucra la propria ta cădere, vei cultiva în tine părerea de sine şi mândria, şi vei sfârşi prin a te asemăna bine cu demonii. Dimpotrivă, împlinind binele după Evanghelie, ca un adevărat şi credincios ucenic a lui Dumnezeu-Omul, vei deveni asemenea cu El.
[…]
Domnul ne porunceşte să renunţăm complet la firea noastră cea căzută şi să urâm toate pornirile ei, nu numai cele ce sunt cu evidenţă, rele, ci toate fără excepţie, chiar cele ce ni se par bune. Este o mare nenorocire să dai urmare dreptăţii firii căzute: lucrul acesta se va sfârşi cu respingerea Evangheliei, cu respingerea Mântuitorului, cu respingerea mântuirii.

Sf. Ignatie Briancianinov, “Fărâmiturile ospăţului”
sursa: arhiva-ortodoxa.info

15 mai 2017

Rugăciunea minții în familie - Starețul Haralambie

Sunt multe familii care, cel puţin de două ori pe zi, fac rugăciune în comun.

Fericitul Stareţ considera două lucruri ca fiind absolut necesare pentru sporirea duhovnicească a monahului.

Primul este ascultarea, iar al doilea îndeplinirea cu acrivie a îndatoririlor duhovniceşti, anume: canonul personal, canonul de rugăciune la chilie şi partici­parea regulată la slujbele obşteşti.

Fiindcă mulţi cred că nevoinţele duhovniceşti sunt numai pentru monahi, fericitul Stareţ accentua întotdeauna că acestea sunt valabile pentru toţi creştinii care se nevoiesc, fireşte, pe măsura puterilor lor.

Faţă de clerici era atât de aspru, încât refuza să-i mărturisească pe cei care nu săvârşeau slujbele zilnice motivând că nu vin oamenii la biserică în fiecare zi. „Preotul este cel care cheamă turma cu rugăciunea, aşa cum ciobanul îşi cheamă oile sale.” Pe clericii care nu aveau posibilitatea să meargă la biserică îi sfătuia „ca slujbele zilnice să le citească acasă, la vremea lor”. Dar să şi liturghisească în cursul săptămânii cât mai des cu putinţă.

Există chiar şi în lume ieromonahi, fii duhovniceşti ai Stareţului, care, urmând nevoinţa dascălului lor, liturghisesc în fiecare zi, tot timpul.

Însă pe cei care erau iniţiaţi în lucrarea rugăciunii minţii îi sfătuia să înlocuiască o parte sau toată slujba cu rugăciunea „Doamne Iisuse...” repetând mereu numele cel prea dulce al lui Iisus Hristos. Nu puţini sunt fiii lui duhovniceşti care se îndeletnicesc cu lucrarea binecuvântată a rugăciunii minţii în Sfântul Munte şi în afara lui.

Dar ca să nu creadă vreun nepăsător că această lucrare a rugăciunii nu se mai săvârşeşte astăzi şi chiar de către unii mireni, pot să mărturisesc că ştiu câteva persoane care, povăţuite de Stareţ, se roagă în fiecare noapte cu Rugăciunea lui Iisus timp de trei-patru ore, în afară de rugăciunile de seară şi alte rugăciuni.

Sunt multe familii care, cel puţin de două ori pe zi, fac rugăciune în comun.

Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie - Dascălul rugăciunii minții, trad. și ed. de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos

sursa: doxologia.ro

14 mai 2017

Tacerea care vorbeste


Sfintii Parinti ne invata ca omul trebuie sa taca, pentru ca Dumnezeu sa poata vorbi inlauntrul sau. Acelasi lucru se intampla si in relatiile cu semenii. Ca celalalt sa poata vorbi cum trebuie, are nevoie de tacerea noastra.

Sunt foarte multe persoane care au auzit cuvintele lui Hristos, dar putine au auzit tacerea Lui. Foarte putini dintre noi aud si tacerea oamenilor bineplacuti lui Dumnezeu. O tacerea care graieste. Sa ne amintim ca atunci cand monahii i-au cerut avvei Pamvo sa spuna un cuvant de zidire unui oaspete de seama, avva Pamvo le-a raspuns: "Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu."

Ca sa ajungi sa auzi aceasta graire prin tacere, e nevoie de intalnirea si de unirea cu Dumnezeu. Numai El iti poate da si tie darul de a vorbi prin tacere.

Nu doresc sa las sa se inteleaga ca vorbirea ar fi daunatoare. Dimpotriva, nici tacerea nu este tot timpul folositoare. Este foarte important ca omul sa stie ca cine tace atunci cand este bine sa taca, si cine vorbeste cand este bine sa faca acest lucru, acela a descoperit calea catre Dumnezeu si nu mai lucreaza niciodata de la sine, ci intotdeauna numai potrivit descoperirii Duhului.

Din rugaciunea de dimineata a parintelui Sofronie: "Arata mie, Doamne, calea in care voi merge, Insuti ma invata ce mi se cade sa graiesc; iar de este voia Ta sa tac, invata-ma cum, in duhul pacii sa tac, nu scarbind, nici smintind pe fratele", reise ca parintele nu cerea doar tacerea, ceea ce inseamna ca se poate aduce roada duhovniceasca atat prin tacere, cat si prin vorbire.

Pe de alta parte, sa nu uitam ca in Ortodoxie, cuvantul surprinde realitatea, dar nu o defineste. In acest sens, parintele Dumitru Staniloae vorbeste despre dogme ca despre delimitari ale adevarului si nu definitii. “Intelesul unui cuvant trebuie sa aiba o fragilitate, o transparenta, o lipsa de fixitate, trebuie sa ne indemne la revocarea lui si la stimularea spre un altul, dar tot pe linia lui. Daca intelesul ramane fix in mintea noastra, marginim pe Dumnezeu in frontierele lui sau chiar uitam de Dumnezeu, toata atentia noastra concentrandu-se asupra cuvantului care-L exprima. In acest caz, intelesul respectiv devine un idol, adica un fals dumnezeu. Intelesul sau cuvantul folosit trebuie sa faca mereu transparent pe Dumnezeu, ca neincaput in el, ca depasind orice inteles". Cuvantul are nevoie de tacere pentru a nu deveni ideologie. El ramane prin tacere datator de viata.

Daca si cuvantul are nevoie de tacere, cu atat mai mult omul. Incercati sa va uniti cu Dumnezeu si veti vedea ca pe masura ce cresteti in aceasta unire, veti avea nevoie de mai putine cuvinte.

Adrian Cocosila

13 mai 2017

„Invredniceste-ma, Doamne, sa Te iubesc atat cat ma iubesti Tu!”

Cand auzi pe Apostolul Pavel ca spune "Cine ma va desparti de iubire", nu este Pavel cel care spune, ci Iubirea insasi striga Iubirii in contul lui Pavel. De aceea "cel care ramane in iubire, ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el; pentru ca Dumnezeu este iubire". Si unde cade aceasta iubire arde, dar nu mistuie. Esti insetat, dar setea nu se stinge.

Iti arde inima de iubire si striga : "Unde esti, iubirea mea cea dulce, Iisuse al meu, Lumina vietii mele?" si mai mult arde iubirea, pana cand inceteaza orice simtire. Iubitul meu fiu, altceva sa nu ceri, fara numai iubire: "Invredniceste-ma, Doamne, sa Te iubesc atat cat ma iubesti Tu!"

Gheron Iosif
“Marturii din viata monahala” Vol. 2


11 mai 2017

Pentru ce suferă omul pe pământ?

Pentru ce suferă omul pe pământ, pentru ce duce ne­cazuri şi îndură rele?

Suferim pentru că nu avem smerenie. În sufletul smerit viază Duhul Sfânt şi El dă sufletului libertatea, pacea, iu­birea şi fericirea. Suferim pentru că nu-l iubim pe frate. Domnul zice: „Iubiţi-vă unii pe alţii şi veţi fi ucenicii Mei" [In 13, 34-35]. Pentru iubirea de frate vine iubirea lui Dumnezeu.

Dulce e iubirea lui Dumnezeu; ea este un dar al Duhului Sfânt şi în deplinătatea ei e cunoscută numai prin Duhul Sfânt. Dar este şi o iubire mijlocie, pe care omul o are atunci când se străduieşte să împlinească poruncile lui Hristos şi se teme să nu întristeze pe Dumnezeu; şi aceasta e un lu­cru bun. În fiecare zi însă trebuie să ne silim spre bine şi să învăţăm din toate puterile smerenia lui Hristos.

Cuv. Siluan AthonitulÎntre iadul deznădejdii şi iadul smereniei

10 mai 2017

Cand pui moartea in fata ta si o astepti in fiecare clipa, aceasta fuge departe de tine

O calugarita mi-a scris ca este suferinda si ca daca nu va face operatie va muri. Eu ii scriu si ii spun contrariul. Aceea iarasi imi scrie ca doctorul i-a spus ca daca nu se va opera in nu stiu cate zile va muri. Eu iar ii scriu: "Ai credinta! Lasa totul in grija lui Dumnezeu! Prefera mai curand moartea". Mi-a raspuns dupa un timp ca s-a facut bine.

Vedeti? De nenumarate ori am incercat acest lucru. Cand pui moartea in fata ta si o astepti in fiecare clipa, aceasta fuge departe de tine. Cand iti este frica de moarte, atunci aceasta te urmaraste continuu. Am inmormantat trei tuberculosi nadajduind ca se va lua boala si la mine. M-am imbracat cu haina unui muribund, dar moartea fugea la cei care se temeau de ea. Sunt bolnav de o viata intreaga. Nu am luat nici un medicament. Am mancat ceea ce era contraindicat insistent. Si unde-i moartea?

Gheron Iosif - Marturii din viata monahala

9 mai 2017

Despre dragoste

Aceasta, deci, sa cunosti cu multa exactitate, fiul meu iubit: ca altceva este porunca iubirii, implinita prin fapte spre iubire de frati reciproca, si altceva este lucrarea Iubirii dumnezeiesti. Pe cea dintai pot toti oamenii sa o implineasca daca doresc si se straduiesc sa o faca, pe cea de-a doua, insa, nu. Aceasta pentru ca nu se implineste prin faptele noastre si nici nu este din vointa noastra, cand vrem si cum vrem noi. Ci aceasta tine de izvorul Iubirii, preadulcele nostru Iisus, care ne daruieste, daca voieste, cum voieste si cand voieste El.

Iar noi, cei care umblam in simplitate, care pastram poruncile si ne rugam cu lacrimi si cu durere, in rabdare si staruinta, care pastorim bine oile lui Ietro ca oarecand Moise - adica miscarile si cugetele bune si duhovnicesti ale mintii in fierbinteala zilei, iar in frigul noptii razboaielor si ispitelor neintrerupte, pe care le strivim cu multa osteneala si cu smerenie - ne invrednicim de vederea cea dumnezeiasca si de privirea adancului Iubirii focului dumnezeiesc din inimile noastre, ce arde dar nu mistuie.
[...]
Si umbrit de norul dumnezeiesc in rugul de foc al Iubirii, devenit in intregime foc si, neputand sa mai suporte lucrarea cea dumnezeiasca a Iubirii, striga catre izvorul Iubirii si spune cu buze omenesti: "cine ma poate desparti de dulceata Iubirii Tale, Iisuse?" si respirand mai mult briza aceea - fie in trup sau in afara de trup, Dumnezeu stie, fie in mijlocul chiliei sau in afara acesteia, Dumnezeu stie - aceasta stie numai acela care a vazut: ca devenind tot foc impreuna cu focul, si varsand lacrimi de iubire, striga minunandu-se foarte de toate acestea: "Inceteaza dulce Iubire apele harului Tau, ca legaturile madularelor mele s-au desfacut!" Si acestea zicand, respirand mai departe suflarea Duhului, impreuna cu mireasma aceea de negrait a Sa, simtirile inceteaza si orice lucrare trupeasca este cu desavarsire absenta. In intregime prizonier, in tacere desavarsita, se minuneaza si contempland bogatia slavei lui Dumnezeu, pana trece norul.

Gheron Iosif
"Marturii din viata monahala" Vol. 2

8 mai 2017

Dor de veșnicie, dor de Cer



Versuri de Petru Jigorea
Arad, 2017


Din vid în cuvânt

Lunecând printre taine,
pe hârtie aștern
ale timpului treceri din vid în cuvânt;
rostirea de sine
din clești evadează,
o șoaptă de înger îmi este alint.
Îmi aud al inimii glas
pe calea ce-o străbat înspre mine,
minunea pogorârii de Duh, călăuză,
îmi deschide izvorul luminii de sine.
Cu braţe întinse
spre adâncul de Sus,
mă simt purtat în eterne mistere;
din rugul de har
unde moarte nu e,
Logosul Sfânt, în fărâma-mi de suflet,
dă slovei putere.

6 mar. 2017



Iubirea mă cheamă

Cu brațele-ntinse balanță
Iubirea mă cheamă.
Ca-n soare privind, nu o văd;
mi-e noapte și ziua-n amiază,
Lumina din ochi mi-a fugit.
O lacrimă-ngenunche-n pridvor,
icoana straveche cuvinte jelește.
Pe-a cerului nor pregustare,
inima-altar așteaptă sărutul nestins.
Mirida și vinul, ale zborului piste,
potir închinat între stele arzând.
Mirul miresme așterne în vise,
fluidul angelic, al nunții veșmânt.
Mă caută-n adâncul pierzării
Candela de Lumină izvor;
inima-n Har mi se scaldă,
Iubirea mă poartă spre Sine în zbor.

18 ian. 2017



Prin nopți de visare

Prin nopți de visare – în zbor,
spre metafizice zări,
plin de căință,
cu ochii uimirii privesc
mai presus de lucirea stelară,
cum îngeri, cu glasuri de raze,
Liturghie slujesc.
Cu teamă sfântă-mi tremur adâncul,
flori de jar miros a tamâie curat;
heruvic, epicleză,
în potirul vieții se-aprind
din Lumina ce pe Sine jertfire S-a dat.
Picături de sânge pe frunte-I răsar,
când durerea din mine îmi duce;
pe-al Soarelui disc
îmi doresc a fi așteptat
pentru nunta cea dulce.

10 feb. 2017



Din timp în veșnicie

Pierdut,
cu sufletul plecat departe,
alerg prin îngustimi aprinse;
ocolul, peste aștri și-napoi pe Tera,
îmi deslușește
ale undelor chemări încinse.
Năvalnice furtuni
ființa îmi rănesc,
văpaia mă topește și
la picioare-Ți curg.
Un labirint de-ntoarcere
îmi rourează, cu-al cerurilor picuri,
înveșmântarea de amurg.
Văzduhul îngână armonii de ciocârlie,
în zbor de îngeri conducând venirea
- din timp în veșnicie.

7 feb. 2017



O inimă nouă

Prin Tine călătoresc înspre Tine,
cărările nopții
în rugăciune străbat – priveghere;
aștept al luminii argint,
privesc oglinda stelară
pe-a ferestrei vedere.
Plângând, durerea toată
prin mine o simt,
bucuria întru Tine îmi crește chivot;
înăsprire vitează
cu aripi de sânge,
altar de jertfă - neardere de tot.
Metaniile-și roagă ale psalmilor boabe,
nenumărate grăunţe
în spice de rouă;
buze de laudă
prefac țărâna în Slavă,
din Cer se ivește o inimă nouă.

8 feb. 2017



Remember Ioan Alexandru

Crucea în Înviere mă-nalță săgeată,
prin versul îngemănat din psaltire;
Întreg Universul tresare din moarte
când imnuri de slavă izvorăsc din Iubire.

Vulcan și cutremur și fulger, deodată,
recitând bucuria pe vârfuri alpine;
Miresme de crini și lapte-n şiştar
aprind în chilia de sânge suspine.

Zbor curățat prin pâine și vin,
aur lămurit de raze divine;
Lumina lină așteaptă chemarea,
adeverind mărturia frângerii de sine.

28 ian. 2017



În inimi Potir

Deșertare întru noi S-a cuprins
Necuprinsul,
smerenie și sens renăscând temelia;
Purificarea de foc prin cruce se-nalță,
biruința vieții
câștigă din nou veșnicia.
Minciuna de veacuri sădește căderi,
prin toate încercă-a fura ridicarea;
Adevăr, botez și pahar
– schimbare a firii,
iar moartea în Domnul aduce-Nvierea.
Raze solare
logodesc al pământului rod:
spicul de grâu împlinind
plecăciune
și boabe de struguri
– în inimi Potir,
Biserica-n suflet, prin Har rugăciune.

1 feb. 2017



Pe aripi de iubire

Din munte-n Capernaum,
venirea,
pe plaiuri dogorânde și senine,
îmi răsplătește
durerea miilor de pași,
cu fericiri și har și slove sibiline.
Prin Cale,
voirea din lepră sloboade,
nesilă și milă, iubire – atinge.
Credință mai presus de fii
sutașul vădește,
prin cuvinte, porunca departe ajunge.
În casa inimii a Te primi nu-s vrednic,
iar sluga tot eu sunt
și boala mi-o știi;
chemare prin cuvinte de îngeri să-mi dai,
pe aripi de iubire
aș vrea să mă ții!

11 feb. 2017



Zbor peste tot

Zbor peste tot:
între minte și inimă ființa-mi zăresc,
răscolesc prin lăuntru-mi eul străpuns;
de sus, cu-o rază de soare pe ape cobor,
oglindă mă-ntorc,
iar sufletu-mi rămâne fără răspuns.
Te caut.
Răsărituri nu văd în pădurea de gânduri,
se taie al Duhului șuvoi dintre Cer și adânc;
înspre inimă îndrept rătăcirea-risipă,
în sânge îmi scald neputința și plâng.
Un cuget deasupra de gânduri zvâcnește,
prin zenit,
cărare de Viață făptura străpunge;
inima surâs de copil înalță-nspre Tron,
prin eter,
euharistic la Tine se-ajunge.

15 feb. 2017



În lanuri de grâu

În lanuri de grâu,
arcuit sub soare,
secer tristețea din mine în spic;
fulgere-mi trec
prin lăuntric suspin,
strămoşeşti cântări de jale-mi ridic.
Fecioare, cu funii de paie,
în snopi mă încing,
cu spice în plete,
cununa îmi cresc;
miridă de-as fi, să mă pună-n potir,
prin Tine, Doamne,
o fărâma de Cer
să respir.

16 feb. 2017



Paharul se umple

Prin nori, peste mare,
spre sfinte tărâmuri,
din marginea nopții, Rusalii străbat;
lăcrimarea de suflet
pe piatra în miruri scăldată,
îmi conduce ființa mai sus,
într-un spațiu curbat.
Intrarea-mi din arșiță-n fire
pârâul Cedron depășește, dintre măslini
printre veacuri cobor.
Noaptea mă strânge,
printre raze de lună privesc,
adiere de vânt subțire
străbate în piept - al visului dor.
O Voce blândă, îngenunchiată, mă-ndeamnă:
„pune-n pahar căderea-ți de-o viață!”
și-ndată, paharul se umple.
Lacrimi de sânge spre Tatăl,
durere și jertfă pe Față:
„nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!”

21 feb. 2017



Să nu îmi fi fost în zadar...

Cetatea, -n ziduri,
înconjoară mister,
străluminare în vecinătate de Har;
astăzi doresc să îmi văd,
în câmpul spectral,
întregul – ce-mi vuiește neclar.
Corabie pe valuri
mă clatin în vânt,
sunt și tare și slab în capcana de timp;
glasul umbrei
vorbește de mine, râzând,
în reci disperări mă înghimp.
Doamne, topește-mă
și întreg toarnă-mă iar,
și mă cheamă, pe valuri,
la Tine să vin!
Doamne, mi-e frică
să nu îmi fi fost în zadar...

22 feb. 2017



Stâlpnic în ceară

În stâlp de ceară fitil mă aprind,
printre sfere de miruri visare ridic;
rodire senină
din moarte scăpare,
urcușul spirală să nu-l interzic.
Timpul măsoară înălțimea-mi văzută de Sus,
răbdarea
din clipe în ani mă petrece;
în ceară mă ard și doru-mi veghez,
mântuirea de-adâncuri genunchii să-i plece.
Stâlpnic în ceară,
coborâre de foc,
topirea - urcare-n azur înmulțește.
Ucigașul, cu viclenie, mă-mbie
cu aripi de ceară să zbor.
Albina un fagure pentru suflet clădește.
Ceara din stâlp se termină,
dar flacăra nu mi se stinge;
cu fagurele-n zbor, purtat pe aripi de înger,
la-Nviere nădăjduiesc a ajunge.

25 feb. 2017



Picătura de plâns

Picătura de plâns mă încape
cu totul rotund întru sine;
sufletul chinuit,
între logică și ultimul cer,
din pustiire în revelație vine.
Duhul m-așteaptă
în golul de spații:
prin ne-iubirea de sine – a fi ce nu sunt.
Dorința-nspre crucea de aripi vibrează,
- lepădare din
universu-mi mărunt.
Rostirea se-ntoarce
ca-ntre oglinzi,
cuvântu-mi din Cuvânt decriptează;
sens nou, înscris în
sirul de inimi râvnit,
ce-n Nevăzut se așază.

26 feb. 2017



Vecernie la Morisena

Amurg zugrăvit peste ceasul de seară,
iertarea ivește Luna și stele veghează;
Psaltirea, în graiuri de toacă,
de veacuri, verset cu verset tămâiază.

În candelă picură lacrimi de jertfă,
mintea în inimă sărbătoare ascunde;
silința tăcută în noapte suire culege,
ecoul lăuntric cu Har să-l inunde.

Morisena - de îngeri în trup - chinovie,
Lumină Lină de robi slobozire;
răsărit de-Nviere, prin veacuri odihnă,
Sfântul Procopie pe veci ocrotire.

27 feb. 2017



Cutreierând lăuntric

Cutreierând lăuntric
iscodesc a botezului făgăduită Unire.
Scrutez pustiul... de început,
liniștea venirii, și parcă,
de nicio amintire nu sunt încăput.
Tăcerea despre mine cuvinte ascunde;
căutarea prin beznă
îmi tulbură tainiţa firii.

Totuși găsesc o esență de Har
- într-un punct -
în ungherul iubirii.
Vulcan de raze, dinspre mine-nspre mine,
ca la-nceput de Lume,
punctu-mi erupe: din latență - vecie.
Viața, din nouă ceruri concentrice,
trezirea inundă,
pe-a sufletului boltă o cruce de stele răsare
și-aud ale-Nvierii acorduri
- de veșnicie.

10 mar. 2017



"Cugetări"
Arad, 2016


Copacul părăsit

Venise-o nouă primăvară,
cu verdele zâmbind în razele de soare,
iar un copac ce dormita
fusese suspectat
de-o anestezie seculară.
Avea ochi plânși,
învăluiți în lacrimi de cristal;
trei frunze aurii,
pe frunte-i rămăseseră lipite,
din visu-i autumnal.
Păsările încă nu sosiseră,
să-i mângâie cu cântul lor amarul;
însingurat, deși, între copaci trăia,
își tot plângea, îndurerat, calvarul.
Când i s-a revelat că nu e singur,
că-n Dragoste Divină viețuim, nepărăsiți,
și-a revenit, întru nădejde,
și cu flori cerești s-a-mpodobit.

19.11.2016



Suflete

Doamne, când sufletele-n lume
le trimiți, Tu știi pe ce cărări sinuoase
vor umbla și în ce trupuri
vor evolua, nu pentru că le-ai programat,
ci pentru că la Tine viitorul
nu curge, e veșnicie, și a stat.
Sufletul meu e gând și gândul zboară,
oricât aș vrea să-l stăpânesc;
sunt și-nlăuntru și-n afară,
nu sunt ce vreau și nici ce Tu ai vrea,
deși-mi doresc, nu reușesc.
O vrere am, să gravitez perpetuu în
proximitatea-Ți Trinitară, cu toți ai mei:
Să Te iubesc.

21.11.2016



Piatra netăiată

Piatra netăiată și-nflorită,
trandafir între spini,
în albastrul senin își creștea fecioria.
Adânc de virtute, printre gene de aur,
privea și-aștepta veșnicia.
Neclintită-n răbdare își plimba
printre îngeri suavul călcâi,
al țepei durere,
neștiind ce cap va zdrobi, ce noblețe
și ce splendoare aduce - și ce Înviere.
Din piatră un unghi s-a tăiat, fără
de mână, și ușa-ncuiată lăsând-o,
spre supra-cinstire;
Iar noi, înglodați de milenii,
sublimați acum de Lumină,
cu Piatra din unghi temelie,
am fost înfiați spre-o nouă Zidire.

29.11.2016



În continuare
Elenei

Ne priveam în suflet reciproc,
nu ne temeam de geruri și de foc.
Ne alintam.
Râuri de miere
și raze de iubire, prin noi
și-n noi, le-mbrățișam.
Îngerii pereche la fel se bucurau,
ca-ntr-o oglindă, jucându-se, ne imitau.
Acuma, peste ani,
ne întâlnim în rugăciune
și îngerii pereche iarăși se-ntâlnesc;
Al meu e încă exilat pe Tera,
al tău vine din Cer,
și în continuare
se iubesc.

29.11.2016




7 mai 2017

Spovedania incepe acasa

Sfintii Parinti, spunand ca "acela care isi vede pacatele este mai mare decat acela care invie mortii", arata cat de mare este cunoasterea de sine, smerenia si pocainta. Acest lucru este insa aproape cu neputinta aceluia care se spovedeste doar de cateva ori pe an, iar si atunci in chip mecanic.

Sfantul Nicodim Aghioritul defineste marturisirea pacatelor astfel: "Spovedania este destainuirea rostita a faptelor, a cuvintelor si a gandurilor viclene, facuta de buna voie, cu frangerea inimii (pocainta), cu osandire de sine (smerenie), limpede, fara rusine, cu hotarare, catre un duhovnic randuit canonic."

Spovedania zilnica

Cugetarea la pacatele personale nu trebuie sa ne paraseasca niciodata, zilnic fiind datori sa ne vedem patimile si rautatile care ne inrobesc. Acela care isi uita pacatele sau trece prea usor peste greselile personale va ajunge sa vada numai greselile celor de langa el, pe cand acela care se indeletniceste mai mult cu privirea spre pacatele sale, nu va mai vedea greselile celui de langa el. Astfel, zilnic trebuie sa ne spovedim pacatele si sa cerem iertare pentru ele, inaintea lui Dumnezeu. [...]

Spovedania incepe acasa

Un crestin adevarat isi marturiseste zilnic pacatele inaintea lui Dumnezeu, cerandu-si iertare si tuturor celor de langa el, atunci cand greseste lor. Spovedania sub epitrahilul preotului ramane insa singura cale sigura in vedere iertarii pacatelor si a impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

Mai inainte de a merge la preot, pentru marturisirea pacatelor, se cade a petrece un timp in liniste, fie in casa, fie in biserica, spre a cugeta la pacatele savarsite de la ultima Spovedanie. In aceasta privinta, pentru a nu uita vreun pacat si pentru a nu intarzia foarte mult inaintea parintelui, este de folos a scrie pe o hartie pacatele savarsite. Acest lucru poate fi facut si in timp, completand lista oridecateori este cazul. Unii duhovnici recomandau ucenicilor lor sa tina jurnale zilnice, in care sa se urmareasca pe ei insisi, in privinta gandurilor, a cuvintelor rostite si a faptelor necuviincioase savarsite.

Articol integral aici...

2 mai 2017

Osandirea ingaduita si neingaduita

Un pustnic l-a vazut pe un oarecare frate pacatuind si a inceput sa planga. "Vai mie! - zicea el. Fratele meu greseste astazi, iar maine voi gresi eu!". Dupa aceasta, intorcandu-se catre ucenicul sau, a adaugat: "In orice greseala va cadea de fata cu tine vreun frate si cat de grea ar fi ea, sa nu-l osandesti, ci trebuie sa fii incredintat ca tu gresesti mai mult decat el, chiar daca el ar fi mirean.

Abatere de la aceasta pravila poti sa faci doar cand se intampla sa auzi pe cineva hulind pe Dumnezeu ori vorbind vreo erezie".

sursa: crestinortodox.ro

Cea mai citita postare