ORIZONT ORTODOX

As dori sa-ti descriu ce înseamna liturghia, nu din carti sau tratate teologice, ci prin prisma propriei mele experiente de fost protestant confruntat cu o practica noua si oarecum ciudata pentru mine. Primul soc pe care-l are un protestant care vine la o slujba ortodoxa este acela al nenumaratelor “forme” care îi par “golite de continut”. Aceasta a fost cu siguranta reactia pe care eu însumi o aveam în trecut. Dar pentru mine lucrurile s-au schimbat acum. Unul din motivele acestei schimbari de perspectiva a fost întelegerea a ceea ce am putea numi “teologia oglindirii” sau “teologia icoanei”. În aceasta noua perspectiva am înteles ca Dumnezeu iubeste atât de mult lumea, oamenii, natura încât doreste sa fie prezent în ele. În puterea Lui creatoare, El vrea sa faca din întreaga existenta o reflectare a Lui Însusi. De aceea Hristos este icoana lui Dumnezeu si omul este icoana lui Hristos. Când rostim rugaciunea domneasca, spunem “Vie Împaratia Ta”, aceasta nefiind doar o chemare escatolo

Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat? Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei. Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi. Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc. (Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnu

Psalmul 33 al lui David ne arata ca adevarata vocatie a omului este aceea de lucrator al rugaciunii neincetate: "Bine voi cuvanta pe Domnul in toata vremea, pururea lauda Lui in gura mea.” Neputand sa-si implineasca aceasta menire, omul zilelor noastre, parca mai mult ca oricand in istorie, se vatama sufleteste prin vorbirea de rau a semenilor. Indiferent de context, barfa nu poate fi bineplacuta lui Dumnezeu. Din binevestitori ai Adevarului, din marturisitori si rugatori, barfa ne transforma frecvent, in purtatori ai unor informatii care nu ne sunt de niciun folos, de multe ori, ai unor minciuni, pe care le propagam, aratand atat lipsa de intelepciune, cat si de iubire. Sfantul Ioan Gura de Aur, in una din omiliile sale, arata barfirea ca fiind pacatul cel mai usor de savarsit: "Daca nu suntem cu totul bagatori de seama, ea ne rapeste dintr-odata. Ca sa barfim, nu-i nevoie nici de vreme, nici de pregatiri, nici de cheltuieli, nici de alcatuiri. Numai sa vrem - si de

„ Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Ps. 109,4). Iar la F acere 14, 17-20 ni se spune: Şi când se întorcea Avram, după înfrângerea lui Kedarlaomer şi a regilor uniţi cu acela, i-a ieşit înainte regele Sodomei în valea Şave, care astăzi se cheamă Valea Regilor. Iar Melhisedec, regele Salemului, i-a adus pâine şi vin. Melhisedec acesta era preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Şi a binecuvântat Melhisedec pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeu cel Preaînalt, Ziditorul cerului şi al pământului. Şi binecuvântat să fie Dumnezeul cel Preaînalt, Care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat lui Melhisedec zeciuială din toate. Despre Melchisedec g ă sim și în Noul Testament, într-una dintre epistolele Sf. Apostol Pavel. Dar... se ivesc n iște întrebări: De ce Melchisedec este amintit atât de puțin în Sf. Scriptură, el fiind deja preot al Dumnezeului celui Preaînalt, când l

Cultura vietii versus barbaria inimii (10 01 2016) Realizator: Vasile Banescu Invitat: Dan C. Mihailescu