ORIZONT ORTODOX

Pr. Lucian Farcașiu: „Vindecarea orbului din naștere” (29.05.2022)

Înşirând virtuţile pentru care se cuvine să avem toată silinţa după primirea puterilor harice, Apostolul grăieşte şi ne îndeamnă: „Dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (II Petru, l, 8). Virtuţile trebuie lucrate nu doar o dată, ci trebuie să facem în aşa fel ca ele să rămână pururea în noi, să fie înrădăcinate în noi şi astfel fiind, să nu rămână la aceeaşi treaptă, ci să sporească din ce în ce mai mult, crescând în putere şi rodnicie. Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Intră întru cunoştinţa Domnului cel care crede în El şi îl mărturiseşte. Zici că ai credinţă? Ia seama să nu faci această credinţă deşartă şi neroditoare. „Dar ce trebuie să fac ca să nu fie aşa credinţa mea?” Trebuie să sporeşti în toată virtutea. Unde sunt cei care spun: „ Crede doar şi e de-ajuns; nu e nevoie de nimic

- Cum putem dobândi Duhul Sfânt? - Dacă vreți să dobândiți Duhul Sfânt, vă spun, și acesta e lucrul cel mai important în viața duhovnicească: să știi să te smerești cu adevărat. Eu i-am spus o smerită smerenie. Cu cât te smerești mai mult, cu atât ești mai mult hărăzit. Dar atenție! Niciodată omul nu știe că el este smerit. Dacă spui că ești smerit, te-ai mărginit, ai rămas numai la o întelegere rațională a lucrurilor. ... Nu faptele noastre ne mântuiesc, ci ele ne fac vrednice de harul lui Dumnezeu, care este altceva. Deci din educația pe care și-o face mireanul și călugărul să nu lipsească smerenia. Să nu aibă o părere de sine. Să se vadă că el este sub toată făptura, să lupte cu pacostea aceasta de părere de sine, cu mândria asta nenorocită, care a dat atât de lucru cerului - mândria dracilor. Deci cum să nu mă smeresc, când știu că nu mă mântuiesc din cauza că nu primesc harul lui Dumnezeu, pentru că sunt mândru? Vedeți foarte mulți oameni de bună credință s-au

Cercetează-te în fiecare zi, ce ai păcătuit şi, dacă te vei ruga pentru păcatele tale, Dumnezeu te va ierta. Dacă un frate se apucă să vorbească de rău pe altul faţă de tine, nu-l asculta şi nu păcătui împotriva lui Dum­nezeu, ci zi-i cu smerenie: „Iartă-mă frate, că sunt un ti­călos; ceea ce spui este despre mine şi nu o pot răbda". Dacă un frate te-a nedreptăţit şi cineva îl vorbeşte de rău faţă de tine, păzeşte-ţi inima, ca nu cumva răul să se aprindă în tine; adu-ţi aminte înaintea lui Dumnezeu de păcatele tale, că voieşti să ţi le ierte şi nu răsplăti cu rău aproapelui. Dacă pleci undeva cu fraţi necunoscuţi, şi dacă se vede că sunt mai mici decât tine, dă-le cinstea cuvenită celor mari. Dacă se întâmplă să intri la un prieten, lasă-i pe ei să treacă întotdeauna înainte, fie la spălat, fie pentru a fi serviţi şi nu te purta ca şi cum ei ar fi primiţi pentru tine, ci dă-le cinste, zicând: „Pentru voi mi s-a făcut această primire". Dacă, fiind în căl

Pr. Ștefan Negreanu: „Duminica Samarinencei” (22.05.2022)

De această dată mi-am propus să discutăm înțelesul cuvintelor „blînd” și „smerit” în contextul toleranței și corectitudinii politice promovate de lumea nouă în care am pășit. Reprezintă oare blîndețea și smerenia creștină o manifestare a toleranței în sensul ei nou și un temei al corectitudinii politice? Sau, altfel zis, reprezintă oare corectitudinea politică și toleranța de tip globalist o formă a blîndeții sau smereniei în sens creștin? Răspunsul la această întrebare se conține chiar în exemplul lui Hristos. Din cuvintele „învățați de la Mine, că sînt blînd și smerit cu inima” trebuie să înțelegem că Hristos este măsura blîndeții și a smereniei spre care sîntem chemați să tindem. De asemenea înțelegem că blîndețea și smerenia nu exprimă un anumit tip de comportament exterior, ci sînt o stare a inimii. Din acest motiv nu trebuie să confundăm supunerea de rob, caracteristică omului constrîns de legi sau circumstanțe, cum ar fi pierderea locului de muncă sau a imaginii sociale,

Pr. Lucian Farcașiu: „Sf. Împăraţi Constantin şi mama sa Elena” (21.05.2022)

Acest mare între împăraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica slăbănogului de la Vitezda” (15.05.2022)

Cât trăim pe pământ trebuie să ne învăţăm să ducem război cu vrăjmaşii. Lucrul cel mai greu dintre toate e a omorî trupul pentru Dumnezeu şi a birui iubirea de sine. Pentru a birui iubirea de sine e nevoie să ne smerim întotdeauna. Aceasta este o mare ştiinţă, pe care nu ne-o însuşim degrabă. Trebuie să ne socotim mai răi decât toţi şi să ne osân­dim la iad. Prin aceasta sufletul se smereşte şi câştigă plânsul pocăinţei din care se naşte bucuria. E bine să ne obişnuim sufletul să gândească: „în focul iadului voi ar­de". Dar, vai, puţini înţeleg aceasta. Mulţi cad în deznă­dejde şi merg spre pierzanie. Sufletele lor se sălbăticesc şi nu mai vor nici să se roage, nici să citească, nici chiar să se mai gândească la Dumnezeu. Trebuie să ne osândim pe noi înşine în sufletul nostru, dar să nu deznădăjduim de mila şi iubirea lui Dumnezeu. Trebuie să dobândim duh smerit şi înfrânt, şi atunci vor pieri toate gândurile şi mintea se va curaţi. Dar înainte de aceasta trebuie să ne

O temeinică împăcare a gândurilor este un dar de la Dumnezeu; dar darul acesta nu se dă fără osteneala unei lucrări proprii, plină de stăruinţă. Nici prin propriile voastre osteneli nu veţi dobîndi nimic şi nici Dumnezeu nu vă va dărui ceva, dacă nu vă veţi strădui din toate puterile. Asta e o lege de neînlăturat. Cât despre felul de osteneală ce trebuie depusă întru aceasta, am amintit-o de mai multe ori; să nu lăsăm gândurile să rătăcească după bunul lor plac, iar când ele vor alerga de la noi fără voia noastră, noi vom trebui să le întoarcem îndată înapoi, învinuindu-ne în cugetul nostru cu durerea în suflet pentru această nestăpînire. Sf. Ioan Scărarul spune în această privinţă, că "trebuie să ne închidem mintea cu stăruinţă în cuvintele rugăciunii". Niciodată nu trebuie să socotim că vreo lucrare oarecare duhovnicească este desăvârşit statornicită în noi şi cu atât mai puţin să socotim această rugăciune; ci trebuie să ne purtăm întotdeauna în aşa chip ca şi cum pe

Pr. Ștefan Negreanu: „Duminica Mironosițelor” (8.05.2022)

Cât de mult ajută pocăinţa ca să facă să dispară răul! În orice caz, pocăinţa este mare lucru. Noi încă n-am înţeles că omul prin pocăinţă poate schimba hotărârea lui Dumnezeu. Acesta nu-i lucru mic, ca omul să aibă o astfel de putere. Faci rău? Dumnezeu îţi dă o pălmuţă. Spui „Am greşit”? Se opreşte şi-ţi dă binecuvântări. Adică, atunci când copilul cel neas­tâmpărat îşi vine întru sine, se pocăieşte şi este mus­trat de conştiinţa sa, tatăl lui îl răsfaţă cu dragoste şi îl mângâie. Israeliţii, deoarece s-au depărtat de po­runcile lui Dumnezeu, au trăit în robie 75 de ani. Şi în cele din urmă, atunci când s-au pocăit, apare împăratul Cirus, care s-a arătat mai bun decât fiii lui Israel, ce au spurcat cele sfinte pe care le aveau pentru jertfe. Dumnezeu i-a schimbat mintea şi l-a făcut să creadă în Dumnezeul Cerului. Astfel, acela a lăsat pe israeliţi liberi, le-a dat bani, lemne pentru Templu, le-a făcut zidurile Ierusalimului şi a arătat o astfel de bunătate şi o astfel de

Rădăcina necazurilor e aceeaşi cu rădăcina răutăţilor: păcatul - înfrângerea morală a omului, când el conspiră cu diavolul contra Legii lui Dumnezeu. Atunci se transformă omul - fiul lui Dumnezeu - în fiul diavolului, prin ascultarea de acesta. El îi imprimă spiritului, minţii şi inimii, pecetea firii sale: autonomia, răzvrătirea şi autoîndumnezeirea. Cu pecetea acestor caracteristici iese din împărăţia Harului sub focul mâniei lui Dumnezeu, ajungând fiul pieirii. Necazurile, târcoalele morţii, sunt numai primele unelte ale lui Dumnezeu, ca să-l trezească şi să-i deschidă ochii să vadă că aşa merge în întuneric, în împărăţia morţii. Dacă omul stă prea mult în ascultarea celui viclean, pierde credinţa, i se întunecă mintea, nu mai ascultă de nimeni, face din necazuri „motiv" de necredinţă, a cărei final e fie sinuciderea, fie nebunia. Când oamenii o apucă pe acest „drum larg" al pieirii, când - cu timpul - relele devin deprinderi, „a doua natură", să te ferească

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica Sfântului Apostol Toma” (1.05.2022)

Biserica Ortodoxa il sarbatoreste in Duminica a II-a dupa Pasti, pe Sf. Apostol Toma. In aceasta zi, Mantuitorul S-a aratat ucenicilor prin usile incuiate, pentru a doua oara dupa Inviere. Pentru ca Toma nu credea in Invierea Mantuitorului, Iisus l-a indemnat sa-i atinga semnele ramase pe corp in urma rastignirii Sale. Dupa acest moment, Toma il marturiseste fara nicio indoiala pe Iisus Hristos ca Domn si Dumnezeu, realitatea Invierii Domnului fiind dovedita astfel inca o data pentru cei care nu puteau crede. sursa: crestinortodox.ro