Nicolae Steinhardt: Despre sfintenie

Sfinţenia se naşte din momentul în care conştiinţa veghează in faţa morţii? Sau adevărata sfinţenie s-a pierdut cînd asceţii, profeţii au rostit întîia rugăciune şi Hristos nu i-a dat răspunsul aşteptat?

Ce este sfinţenia? Nu cred că stă în a-ţi face o chilioară strimtă pe un vîrf de munte şi a trăi acolo în deplină singurătate; sau a te zăvori într-o chilie, o cameră, o celulă pe viaţă; ori a-ţi lega piciorul cu un lanţ de un zid de piatră; ori a-ţi trăi viaţa toată pe un stîlp, cocoţat acolo sus. Acestea-s forme simple, relativ uşoare, brute ale sfinţeniei.

Adevărata, marea sfinţenie, de neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar (stadiu inferior, însă tot remarcabil şi sfînt) a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult ca pe tine însuţi.

Ăsta-i lucrul cel greu, cel sfînt, cel creştinesc, cel supraomenesc.
(Se întîmplă să vezi în biserică o canalie care-şi face neîncetat semnul crucii, bate sute de metanii şi aprinde nenumărate luminări. Cum se explică faptul? Luînd aminte că metaniile şi celelalte sînt treabă uşoară.) Celui ce se legase cu un lanţ de un zid, arhiepiscopul Meletie al Antiohiei îi porunceşte să se dezlege: nu cu lanţul se leagă creştinul, ci cu dragostea şi cu libertatea. Zăvorîrea, lanţul, stîlpul, coliba în vîrf de munte sînt rudimente, exerciţii.

Monahul de la Rohia

CELE MAI CITITE

Dor de veșnicie, dor de Cer

Mănăstirea Bănceni - Ucraina: PS Mihail Jar învie oameni, crește orfani, îngrijește bolnavi... iubește oamenii

Stareţul Sofronie de la Essex (1896 - 1993)