De la mulțumirea de sine, la dăruirea de sine

Pocăința, schimbarea, îndreptarea, părăsirea păcatului și lucrarea corectă este ca omul să înceteze să se miște spre sine, să înceteze să fie egoist, să se iubească pe sine, să se mulțumească pe sine. El trebuie să se îndrepteze spre Dumnezeu. Mișcarea aceasta înseamnă tocmai iubirea. Iubirea către aproapele este înlăuntrul aceluiași duh.

În zilele noastre, iubirea înseamnă căutarea hranei pentru ego, pentru sine, în timp ce iubirea adevărată „nu caută ale sale”, se dăruiește, se oferă. Omul se dăruiește lui Dumnezeu și aproapelui. Când omul se căiește și merge să se mărturisească, nu este suficient doar să recunoască anumite lucruri, ci trebuie să se schimbe fundamental, din rădăcini. Dacă pornirea pe care o ai se îndreaptă spre egoul tău, este pentru mulțumirea ta, ca să-ți slujești și să te îngrijești pe tine, să oferi hrană propriului idol, chiar dacă te-ai îndrepta, oricâte lucruri bune ai face și oricât de bine le-ai săvârși, toate acestea înseamnă păcat.

Omul trebuie să se îndrepte spre Dumnezeu, această îndreptare însemnând pocăință. Pocăința însemnă schimbare. Omul se lasă pe sine, lasă toate cele care-l fac să se îndrepte spre sine și se îndreaptă spre Dumnezeu.

(Arhimandrit Simeon Kraiopoulos - Adame, unde ești? Despre pocăință - traducere de Preot Victor Manolache, Editura Bizantină, București, 2008, pp. 80-81)



Cele mai vizitate postari

Dor de veșnicie, dor de Cer