„Pe noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră, lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Fiecare Liturghie este o chemare la o altă Viaţă, la a fi un alt Om, toţi Un Om, o singură credinţă, o singură simţire, un singur cuget şi o singură dragoste: a lui Iisus Hristos. Fără această lucrare, fără o predare şi o participare din inimă şi din rărunchi la această lucrare dumnezeiască, Liturghia face să sune inima noastră ca o tobă de tinichea: picăturile de har, de energie curăţitoare, regeneratoare şi unificatoare, căzând pe acoperişurile de tablă ale egoismelor! Acest sunet metalic, strident, al inimilor de „de aramă sunătoare şi chimval zăngănitor” e acoperit la Liturghie de vocile preotului şi ale corului. Dar degrabă le descoperă Spovedania şi, mai ales, absenţa de la Împărtăşanie. Şi mai degrab le descoperă necunoaşterea Scripturii, adică a ceea ce gândeşte şi vrea Dumnezeu... Dar câţi preoţi rup vraja spunându-ne: ”Nu-L cunoaşteţi pe Hristos, oameni buni! Habar n-aveţi, cu mintea