Ieroschimonah Teofan Munteanu, duhovnicul Mănăstirii Nera – Caraş Severin: Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul


- Care este lucrarea omului?

- Lucrarea omului este pocăinţa, schimbarea. Numai că schimbarea ţine de împreună-lucrarea omului cu Domnul. Prin pocăinţă înţelegem toată transformarea asta (metanoia) care începe prin întoarcerea de la păcate şi sfârşeşte cu îndumnezeirea, să ajungi Dumnezeu prin har. N-avem altă lucrare decât pocăinţa.

- Şi cum să facem, să nu deznădăjduim?

- Eu nu deznădăjduiesc, pentru că Dumnezeu este iubire. Toate slujbele noastre sunt centrate pe mila şi iubirea lui Dumnezeu: Că milostiv şi iubitor de oameni eşti… Cu harul şi cu îndurările şi cu iubirea de oameni… Doamne, miluieşte! Omul dintotdeauna a aşteptat mila.

- În ce constă această aşteptare? Este cea de care vorbeşte Psalmistul: “Aşteptând, am aşteptat pe Domnul”?

- Aşteptarea este starea firească a omului. În devenirea noastră ca persoane, cum spune Părintele Sofronie, aşteptarea e starea firească. Traducerea corectă a versetului pe care l-ai pomenit este: “Răbdând, am răbdat pe Domnul”. Trebuie să răbdăm, aşteptând pe Domnul să se milostivească spre noi. Facem răbdare în aşteptare ca să ne slobozească Dumnezeu de legăturile morţii. Când spun “Aştept învierea morţilor” nu înseamnă că aştept cu groază o sentinţă pe care o ştiu de pe acum. Aştept nădăjduind. Părintele Nicolae Steinhardt spunea: “Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi”.

- Ce ne împiedică să aşteptăm aşa pe Domnul Hristos?

- În cartea „Vom vedea pe Dumnezeu aşa cum este”, Părintele nostru Sofronie Saharov spune că se simte înaintea lumii ca mesager al unei taine pe care oamenii au uitat-o: Dumnezeu este Iubire, este Părintele nostru Care ne-a chemat din nefiinţă la fiinţă şi Care ne-a deschis calea spre veşnica împărtăşire de El. Problema cea mai mare este înstrăinarea noastră de la El, înstrăinare care a invadat toată existenţa noastră; tot ce facem astăzi ne înstrăinează din ce în ce mai mult de Duhul Sfânt.

Problema este că şi noi, cei “întorşi”, vătămaţi de stricăciunile pe care le-am îngurgitat, Îl percepem strâmb pe Dumnezeu. De asta se mai supără marii noştri duhovnici, zicând că “ceea ce trăim noi nu-i Ortodoxie…” Spunea Părintele Rafail: “Dacă nu simţim că facem paşi pe cale înseamnă că, pe undeva, ne nevoim eretic”. De multe ori ne lăsăm purtaţi de superstiţii sau de puncte de vedere care nicidecum nu sunt în duhul Părinţilor. Ortodoxia adevărată este cea în stare să învieze omul; nu-i nici un muzeu de tradiţii, după cum nu-i nici o casă deschisă inovaţiilor contemporane.



Cele mai vizitate postări

Marian Moise - Acatiste mp3

Poezii extrase din volumul „prin răscrucea timpului”