Despre călugărie

Dar ce se înţelege prin călugărie? Rasa, potcapul, mătăniile şi toate celelalte ce ţin de înfăţişare nu sunt instituite de Mântuitorul... Însă puterea şi spiritul vieţii monahale sunt arătate de El însuşi: în propria Sa persoană, în persoana Maicii Domnului, a înaintemergătorului Domnului şi, am putea spune, în persoana tuturor apostolilor. Călugăria, împreună cu lepădarea de toate, este petrecerea neîntreruptă cu mintea şi cu inima în Dumnezeu. Monah este acela al cărui interior este astfel alcătuit, încât nu Se află acolo decât Dumnezeu şi el, dispărând în Dumnezeu.
[...]
Se spune că nu este nici un folos de la călugărie. Oare puţin folos a fost şi este de la părintele nostru Serafim? În acest fel judecaţi şi despre ceilalţi. Lărgiţi cercul folosului dincolo de interesele materiale... adăugaţi aici cucernicia, bunele moravuri, curăţenia inimii şi socotiţi, de la cine veţi aştepta foloase pentru aceste lucruri nelipsite de importanţă? Dar creştinismul ce doreşte? Căutaţi cele de sus... Cugetaţi cele de sus... Viaţa voastră este ascunsă cu Hristos întru Dumnezeu (Col. 3, 1-3) şi aşa mai departe. Aceasta este călugărie, punct cu punct... Nu rasa neagră şi potcapul înseamnă călugăria, nici măcar viaţa în mănăstire... Chiar dacă toate acestea s-ar schimba, viaţa monahală va rămâne în veci... cât timp va exista pe pământ omul creştin.

SFÂNTUL TEOFAN ZĂVORÂTUL
(Învăţături şi scrisori despre viaţa creştină - Traducere de: Elena Dulgheru şi Richard Sârbu)