Sfântul Simeon Noul Teolog - Metoda sfintei rugăciuni şi atenţiuni

[...] de voieşti să începi această lucrare născătoare de lumină şi plină de farmec, fă începutul de aici: după ascultarea cu de-amănuntul, trebuie să le faci toate cu conştiinţă. Căci fără ascultare, nu există nici conştiinţă curată. Iar conştiinţa aceasta trebuie să o păzeşti întâi faţă de Dumnezeu, faţă de părintele tău duhovnicesc şi în al treilea rând faţă de oameni şi de lucruri. 

Faţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă.

Neascultând de un povăţuitor iscusit, nu-ţi dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli ale tale. Această conştiinţă este un fel de simţ al răspunderii faţă de oameni şi chiar faţă de lucruri şi de împrejurările ce-ţi sunt date, dar mai ales faţă de întrebuinţarea lor. Iar temeiul acestei răspunderi stă în răspunderea faţă de Dumnezeu.

Şi acum, după ce am limpezit şi lămurit adevărata luare aminte, vom vorbi, dacă voieşti, şi despre însuşirile ei. Luarea aminte şi rugăciunea adevărată şi neînşelătoare constă în aceea, ca mintea să păzească inima în vremea rugăciunii şi să se întoarcă neîncetat înăuntru ei şi din acel adânc să-şi înalţe cererile către Domnul. În felul acesta, gustând mintea «că bun este Domnul», nu mai vrea să iasă din locaşul inimii, căci zice şi ea cu Apostolul: «Bine este nouă să fim aici».

Şi cercetând tot timpul locurile acelea, alungă cu lovituri aspre gândurile semănate de vrăjmaşi. Celor ce nu cunosc acest fel de vieţuire, li se pare aspru şi foarte greu, şi de fapt lucrul este înăbuşitor şi obositor nu numai pentru cei necercaţi, ci şi pentru cei ce au agonisit cercare adevărată, dar n-au gustat şi n-au făcut să treacă plăcerea ei în adâncul inimii. Însă cei ce au gustat plăcerea ei şi au făcut să treacă dulceaţa ei în adâncul inimii, pot striga împreună cu Pavel: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos?» şi celelalte.
[...]

Înainte de toate, însă trebuie să-ţi câştigi trei lucruri şi aşa să porneşti spre ţinta căutată: lipsa de griji în privinţa lucrurilor neîndreptăţite şi îndreptăţite, adică moartea faţă de toate; conştiinţa curată, păzindu-te neosândit de conştiinţa proprie; şi neîmpătimirea, nelăsându-te atras de nimic din cele ale veacului acesta, sau ale trupului. apoi şezând într-o chilie liniştită şi într-un colţ retras, ia aminte să faci ceea ce-ţi spun: închide uşa şi ridică-ţi mintea de la tot ce e deşert sau vremelnic. 

Apoi, apleacă-ţi barba în piept, ca să iei aminte, cu mintea şi cu ochii sensibili la tine însuţi. Ţine puţin respiraţia, ca să fixezi mintea şi să afli astfel locul unde este inima ta, ca acolo să fie în întregime şi mintea ta. La început vei afla un întuneric şi o grosime de nestrăbătut, dar stăruind şi făcând acest lucru zi şi noapte, vei afla o bucurie nesfârşită. Căci îndată ce află mintea locul inimii, vede ceea ce nu crede: vede văzduhul ce se află în mijlocul inimii şi se vede pe sine în întregime luminoasă şi plină de puterea de deosebire. 

Şi de aici înainte, îndată ce mijeşte un gând, încă înainte de a se alcătui şi de a lua chip îl izgoneşte cu chemarea lui Iisus Hristos şi-l face să se mistuie. De acum mintea, în ciuda ei pe draci, ridică împotriva lor mânia cea după fire şi îi loveşte, izgonind pe aceşti vrăjmaşi (inteligibili-spirituali). Celelalte le vei învăţa cu ajutorul lui Dumnezeu, prin păzirea minţii, ţinând pe Iisus în inimă, căci se spune: Şezi în chilia ta şi aceasta te va învăţa toate.

Dacă vrem să ajungem la bărbatul desăvârşit al plinătăţii lui Hristos, să începem să urcăm scara de la hrana vârstelor copilăreşti, ca păşind treptat să ajungem la măsurile bărbatului şi bătrânilor. Deci cea dintâi vârstă a vieţii călugăreşti stă în a micşora patimile. Acesta este lucrul începătorilor.

A doua treaptă şi schimbare, care face pe cineva din băietan, tânăr duhovnicesc, este stăruinţa în cântare. Căci, după potolirea şi micşorarea patimilor, cântarea se face dulce limbii şi e luată în seamă de Dumnezeu, dat fiind că nu e cu putinţă a cânta Domnului în pământ străin, adică într-o inimă pătimaşă.

A treia treaptă şi schimbare de vârstă, care face dintr-un tânăr un bărbat duhovnicesc, este stăruinţa în rugăciune: ea este a celor înaintaţi. Iar rugăciunea se deosebeşte de cântare ca bărbatul desăvârşit de tânărul şi băietanul, ca trepte deosebite pe scara pe care păşim.

La aceasta se adaugă a patra treaptă şi schimbare de vârstă duhovnicească. Aceasta este a bătrânului şi celui albit la păr şi constă în aţintirea neabătută a privirii, care este proprie celor desăvârşiţi. Aici calea s-a isprăvit şi scara a luat sfârşit.

Filocalia (Vol. 8, pag. 532-538)