Despre pocăință și lepădare de sine
Fericitul întru pomenire, Gheronda Iosif Vatopedinul, vorbește despre cele două elemente absolut necesare luptei duhovnicești a monahului, despre care Hristos ne-a învățat mai întâi: lepădarea de sine și dragostea.
Baza pocăinței este lepădarea de sine. Pentru că voința și plăcerea de sine și iubirea de sine și egocentrismul au fost cauza căderii, acestea, dacă nu vor fi smulse din rădăcină, nu este cu putință ca dumnezeiescul Har să se apropie de noi. Da! Cum altfel să ne umbrească Harul dacă nu vom deveni curați cu inima? Fără inimă curățită nu-L vom vedea pe Dumnezeu. Nu că nu-L vom vedea, dar nici nu-L vom simți. Pentru a ne curăța inima trebuie să arătăm pocăință adâncă, adevărată, pentru a convinge astfel dumnezeiescul Har – care, de altfel, nu poate fi înșelat în vreun fel – să intervină și să distrugă omul cel vechi și să-l creeze pe cel nou, restaurat și să ne înveșmânteze în hainele cele noi ale asemănării cu Dumnezeu.
Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).
Așadar, frați și părinți, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri și a propriilor hotărâri. Dacă nu reușim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să știe de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută față de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este și motivul creării noastre, care este dragostea.
Și vine Dumnezeu și ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să mă iubiți din toată inima, așa după cum și eu v-am iubit pe voi”. Așadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naștere în inima lui iubirii de sine și plăcerii de sine – atunci se va însufleți în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simți că dragostea s-a ,,trezit la viață”, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată și va începe să înțeleagă și tot atunci se vor activa toate puterile existenței sale, pentru a lupta împotriva vrăjmașului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii.
sursa: pemptousia.ro
Nu au arătat acest lucru, în mod practic, milioanele de ,,eroi” care sunt acum în cer și saltă de bucurie lângă tronul ceresc? Nu pentru aceasta au ajuns acolo? Pentru că, prin jertfa de sine desăvârșită, prin durerea față de ceilalți, prin ascultarea desăvârșită, prin rugăciunea neîntreruptă , astfel au reușit ei să intre în rai. Doar Domnul zice: ,,Fără de mine nimic nu puteți face”. Nu doar acum, ci și atunci când omul se afla în starea de nestricăciune, fără intervenția și asistența lui Dumnezeu nimic nu putea face. Cu atât mai mult acum, când ne găsim în starea aceasta căzută. Așadar, avem nevoie neapărat de a comunica cu Dumnezeu, avem nevoie de grija lui pentru noi, iar acest lucru nu se poate realiza decât prin rugăciune. Și, din cauză că omul încă resimte efectele căderii, este nevoie de multă rugăciune, de rugăciune neîntreruptă. Acest lucru ne spune și marele învățător și părinte al nostru, Sfântul Apostol Pavel: ,,Stăruiți în rugăciune, priveghind în ea cu mulțumire… Rugați-vă neîncetat, mulțumiți întru toate” (Epistola către Coloseni).
Așadar, frați și părinți, acesta este scopul nostru. Și, mai întâi de toate, trebuie să începem cu jertfa de sine. Prin aceasta vom face astfel încât să dezrădăcinăm din mintea noastră ideea înfăptuirii propriilor gânduri și a propriilor hotărâri. Dacă nu reușim aceasta, nu putem să mergem mai departe. Monahul trebuie să deschidă ochii, să știe de ce este aici, pe pământ, căci înlăuntrul sufletului lui se află lumea întreagă. Prin jertfa de sine, prin tăierea absolută a voii de sine, prin ascultarea absolută față de Dumnezeu se va trezi înlăuntrul nostru flacăra care este și motivul creării noastre, care este dragostea.
Și vine Dumnezeu și ne spune: ,,Acum, ca răsplată pentru tot ce v-am făcut, un singur lucru cer de la voi: Să mă iubiți din toată inima, așa după cum și eu v-am iubit pe voi”. Așadar, atunci când monahul va lua seama, ca, prin jertfa de sine, prin tăierea voii, va scăpa de păcatul drăcesc reprezentat de curiozitate – care vor da naștere în inima lui iubirii de sine și plăcerii de sine – atunci se va însufleți în inima sa dragostea, în mod practic. Iar atunci, dumnezeiescul Har va simți că dragostea s-a ,,trezit la viață”, dragostea față de Dumnezeu și față de oameni. Atunci mintea se va trezi, va fi luminată și va începe să înțeleagă și tot atunci se vor activa toate puterile existenței sale, pentru a lupta împotriva vrăjmașului, împotriva celui fără logică, împotriva minciunii.
sursa: pemptousia.ro
