Arhimandritul Sofronie Saharov şi Lumina necreată

Despre Focul care arde patimile şi purifică în Lumina care luminează, există un pasaj legat de o întâmplare pe care părintele Sofronie o va trăi în 1924. În ajunul Sfintelor Paşti, după Sfânta Împărtăşanie, Dumnezeu îl cercetează în sfârşit şi îi dă să contemple lumina necreată a Împărăţiei Sale. „Am perceput-o ca pe o atingere a veşniciei divine de duhul meu. Dulce, plină de pace şi de iubire, această lumină a rămas cu mine timp de trei zile. Ea a alungat întunecimile neantului care se ridica înaintea mea. Reînviam şi, odată cu aceasta, în mine şi cu mine, lumea întreagă reînvia. Singura înrobire adevărată este cea a păcatului. Singura libertate adevărată este cea a reînvierii în Dumnezeu”.

Legată de cunoaşterea sa practică a misticii orientale, această experienţă a Luminii necreate, pe care nu va înceta să o aprofundeze, îi va da părintelui Sofronie o viziune pătrunzătoare a diferitelor moduri de contemplare, divină, umană sau demonică. Discernământul său îl va face, încă de la instalarea sa în Occident, un interlocutor privilegiat al multor aventurieri ai spiritului. Nimeni n-a arătat mai bine decât el iluziile şi pericolele anumitor forme de gnoză şi de mistică naturală, fondate pe metodele psihotehnice: confuzia între Lumina necreată (care vine de la Dumnezeu) şi lumina creată de intelect (care nu este decât reflexul ei), autoîndumnezeirea prin identificarea naturii umane cu cea a lui Dumnezeu, liniştirea interioară care nu este adesea decât o formă de chietism, incompatibilitatea între meditaţie (ca destindere) şi rugăciune (ca tensiune extremă), dizolvarea persoanei umane în „oceanul imuabil al absolutului impersonal”. Pentru părintele Sofronie, „vederea luminii necreate este indisolubil legată de credinţa în dumnezeirea lui Iisus Hristos”. Din ea decurge şi tot ea o confirmă. Sunt mulţi budişti şi alţi gnostici pe care Hristos i-a convertit în timpul întâlnirilor acestora cu părintele Sofronie.

În mod evident, Paştele din 1924, a marcat o întorsătură pentru părintele Sofronie. Duhul Sfânt, cum spunea părintele, „a vărsat în inima sa o inspiraţie care nu-l va mai părăsi deloc”. Aceasta i-a dat o „îndrăzneală nebună”, necesară pentru a fi creştin. Din acest moment începea o nouă viaţă. El se cufundă întru totul în rugăciune, pe care o vede ca „întâlnirea vie a persoanei noastre create cu Persoana divină”. Se vede pus în faţa unei alegeri radicale: ori înfierea părintească a lui Dumnezeu Tatăl, ori întunecimile nefiinţei. „Nu există cale de mijloc”, spunea el. În inima sa, o luptă îngrozitoare opune iubirea sa faţă de Dumnezeu cu pasiunea sa pentru artă, care „îl stăpâneşte ca pe un sclav”. După luni de sfâşiere interioară, aşa cum Avraam s-a decis să sacrifice ceea ce avea mai drag, abandonează pictura.

sursa: rafailnoica.wordpress.com