„Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit, nicidecum”

Dar dacă omul începe să murmure şi spune: Aceasta n-ar trebui să fie aşa... aceasta nu e bine, nu va avea niciodată pace în suflet. Dacă oamenii ar vedea în ce slavă slujeşte preotul, atunci la această vedere ar cădea la pământ; şi dacă preotul însuşi s-ar vedea în ce slavă cerească stă (îşi săvârşeşte slujirea sa), ar deveni un mare nevoitor (ascet), ca să nu întristeze cu nimic Duhul Sfânt care viază în el.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Omul mândru se teme de reproşuri, dar cel smerit, nicidecum. Cine a dobândit smerenia lui Hristos doreşte totdeauna să i se facă reproşuri, primeşte cu bucurie ocările şi se intristează când este lăudat. Dar aceasta nu este decat primul început al smereniei. Când sufletul cunoaşte prin Duhul Sfânt cât de blând şi smerit e Domnul, atunci se vede pe sine însuşi mai rău decât toţi păcătoşii şi se bucură să stea în gunoaie, în zdrenţe, ca Iov şi să vadă pe oameni, în Duhul Sfânt, strălucitori şi asemenea lui Hristos.

Cuv. Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei