„omul cel duhovnicesc care se mântuieşte, se nevoieşte şi se numeşte lăuntric”

Când harul dumnezeiesc lucrează asupra omului, în inima lui, atunci harul lui pătrunde acolo cu conştiinţa sa, iar după el şi toate puterile sufletului şi ale trupului. De aici legea pentru petrecerea cea dinlăuntru; ţine conştiinţa ta în inimă şi prin încordare adună acolo toate puterile sufletului şi ale trupului: Petrecerea înlăuntru este propriu-zis închiderea conştiinţei în inimă, iar adunarea încordată acolo a tuturor puterilor sufleteşti şi trupeşti este mijlocul cel esenţial sau lucrarea, nevoinţa. Totuşi, ele se nasc reciproc una pe alta, aşa că una nu poate fi fără de alta.

Cine e închis în inimă, acela e adunat, iar cine e adunat, acela e în inimă. Lângă conştiinţa din inimă, trebuie adunate toate puterile, şi mintea, şi voinţa şi simţirea. Adunarea minţii în inimă e luarea aminte, adunarea voinţii este veghea, trezvia, trei lucrări lăuntrice, prin care se înfăptuieşte adunarea de sine şi lucrează petrecerea cea dinlăuntru. Cine le are pe acestea şi încă pe toate, acela este înlăuntru; cine nu le are - şi chiar numai pe una - acela e în afară.

[...]

...în cea dintâi clipă, după ce te-ai trezit din somn, coboară-te înlăuntru în inimă, în acest piept al trupului; pe urmă cheamă, atrage, încordează într-acolo şi toate puterile sufletului şi ale trupului, prin luarea aminte, cu întoarcerea ochilor într-acolo, prin veghea voinţii, cu încordarea muşchilor şi cu trezvia simţirii, cu înăbuşirea desfătării şi odihna trupului şi fă acest lucru până când conştiinţa se va aşeza acolo, ca pe un loc sau scaun al său, se va lega cu ceva lipicios de un zid tare; şi pe urmă, petreci acolo fără ieşire, până când te foloseşti de conştiinţă, repetând des aceeaşi lucrare a adunării de sine şi pentru reînoirea şi pentru întărirea ei, fiindcă ea. în fiecare clipă ba slăbeşte, ba se strică.

Filocalia, Ed. 2, vol. 5, pag. 289 - 293