Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în 1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…

[...]

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

[...]

A restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Arhimandrit Roman Braga
sursa: sfantulmunteathos.wordpress.com

Mărturisitori pentru Hristos în temnițele comuniste. Părintele Daniil Sandu Tudor (26 09 2017)

Invitat: Ierom Dr. Ioan Popoiu, Consilier Cultural, Arhiepiscopia Germaniei, Austriei și Luxemburgului