Despre nepătimire

Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este : a rămîne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nevoi cu toată silinţa şi va ajunge la odihna deprinderii. Dar mulţumind, iarăşi se apucă de altă silinţă, ca să se afle pururea războit şi biruind întru smerenie.

Aceasta este sporirea omului. Căci cele ce se fac fără silire nu sînt fapte, cum zice Sfîntul Isaac, ci mai degrabă daruri. Iar dacă după prima osteneală a şi venit odihna, ea este plata înfrîngerii şi nu trebuie să te lauzi cu ea. Căci nu cei ce iau plată sînt lăudaţi, ci cei ce se silesc în lucrare şi nu iau nimic.

Şi ce să spunem? Toate cîte le-am face şi toate prin cîte i-am mulţumi Făcătorului de bine, le datorăm Lui, ba cu mult mai multe, deoarece El nu are lipsă de nimic şi nici trebuinţă de ceva, dar noi nu putem să facem vreun bine fără de El. Cel ce s-a învrednicit să-L laude, cîştigă mai degrabă el ca unul ce a luat un dar mare şi vrednic de laudă.

Şi cu cît mai mult îl preamăreşte, cu atît se face mai dator şi sfîrşit sau încetare a cunoaşterii lui Dumnezeu, sau a mulţumirii, sau a smereniei, sau a dragostei nu află. Căci acestea nu sînt ale veacului acestuia, ca să aibă sfîrşit, ci din veacul acela fără de moarte care sfîrşit nu are, ci mai degrabă o creştere a cunoştinţelor şi a darurilor.

Petru Damaschin - Filocalia 5