Petru Damaschin: Despre a doua vedere

«Vai mie, ticălosul, ce voi face ? Ce voi ajunge ? Mult am păcătuit ; multe faceri de bine primesc ; mult sînt neputincios ; multe sînt ispitele, iar trîndăvia mă ţine strîns, uitarea mă întunecă şi nu mă lasă să mă văd pe mine şi mulţimea răutăţilor mele. Neştiinţa e rea; neascultarea întru cunoştinţă, şi mai rea ; virtutea, anevoie de împlinit ; patimile, multe ; dracii, vicleni ; păcatul, la îndemînă ; moartea, aproape ; darea de seamă, amară. Vai mie, ce voi face ? Unde voi fugi de mine însumi ? Fiindcă eu sînt pricina pierzării mele.

Căci am fost cinstit cu libertate şi nimeni nu mă poate sili. Am păcătuit şi păcătuiesc pururea şi sînt fără grijă spre tot lucrul bun. Nimeni nu mă sileşte. Pe cine să învinovăţesc ? Dumnezeu este bun şi iubitor de oameni, şi pururea doreşte întoarcerea la El şi pocăinţa ; îngerii mă iubesc şi mă păzesc ; oamenii, de asemenea, voiesc sporirea mea ; dracii nu pot sili pe cineva să se piardă fără să vrea, fie din negrijă, fie din deznădejde. Cine este atunci vinovatul, dacă nu eu, ticălosul ? Iată, am cunoscut puţin că se pierde sufletul meu şi nu vreau să pun început evlaviei.

De ce nu ai grijă de tine, suflete al meu ? De ce nu te ruşinezi înaintea lui Dumnezeu şi înaintea îngerilor cînd păcătuieşti, cum te ruşinezi înaintea oamenilor ? Vai mie ticălosului, vai mie, vai mie. Nu mă ruşinez de Făcătorul meu, nici ca de un om. Căci naintea unui om nu pot păcătui, ci folosesc orice meşteşug, ca să mă arăt drept. Iar stînd înaintea lui Dumnezeu gîndesc cele rele şi nu mă ruşinez să le şi grăiesc adeseori. O, nebunul de mine ! Făcînd răul, nu mă tem de Dumnezeu care mă vede. Iar a spune unui om ale mele spre îndreptare, nu pot.

Vai mie, vai mie, căci cunosc osînda, şi să mă pocăiesc nu vreau ; iubesc Împărăţia cerească, şi virtutea n-am dobîndit-o ; cred în Dumnezeu, şi poruncile Lui niciodată nu le ascult ; urăsc pe diavolul, şi nu încetez a face cele plăcute lui ; cînd vreau să mă rog, mi-e lene şi mă aflu ca un nesimţitor ; cînd postesc, mă înalţ, şi mai mult mă osîndesc ; de priveghez, mi se pare că fac lucru mare, ca să nu-mi fie nici aceasta de folos ; de citesc, fac, nesimţitul de mine, unul din cele două rele : sau fac aceasta de dragul multei învăţături şi a slavei deşarte, şi mă întunec mult, sau ca să cunosc şi să nu fac, osîndindu-mă şi mai mult.

Dacă prin harul lui Dumnezeu încetez a mai păcătui cu fapta, nu încetez să păcătuiesc pururea cu cuvîntul ; iar dacă harul mă apără, şi din partea aceasta, mînii pe Dumnezeu pururea prin gînduri. Vai, ticălosul de mine, ce voi face ? Ori unde m-aş duce, aflu păcate ; pretutindenea, draci. Deznădejdea e mai rea decît toate. Pe Dumnezeu L-am întărîtat, pe îngeri, aşijderea, i-am întristat ; pe oameni, adeseori, i-am păgubit şi scandalizat. [...]».

Petru Damaschin - Filocalia 5