Mânecăm spre lumină?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ”

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ” (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***

Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat – femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles – litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule…”; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă”. Acesta – împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie…” (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, – zice – m-am sculat ca să Te slăvesc.

Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia”. Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune…Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

† Episcopul Augustin

sursa: vatopaidi.wordpress.com