Tacerea

Multi dintre noi au ajuns sa creada ca au raspuns pentru toate problemele. Se considera indreptatiti sa vorbeasca indiferent de tema pusa in discutie. Sunt gata oricand pentru orice dialog. Sunt nascatori de cuvinte. Nu tac.

Dincolo de aceasta categorie de persoane, exista o alta care se cultiva in negraire. Daca este nevoita sa vorbeasca, nu o face decat cu binecuvantarea duhovnicului. Traieste in lumea tacerii.

Cei dintai isi spun ca nu pot sa taca pentru ca nu sunt muti. Nu conteaza pentru ei ce spun si cum spun, ci cat spun. Nu isi pun problema ca jignesc, ca se distreaza pe seama altora sau ca deformeaza cuvantul. Importanta este vorbirea, chiar daca ea face referire la caderea altora si duce spre propria lor cadere.

Cei din urma tac nu pentru ca nu au ce spune, ci din cauza nereceptivitatii noastre sufletesti. Redau in acest sens o apoftegma din Pateric, in care se vorbeste despre vizita episcopului Teofil al Alexandriei la monahii din pustie. Monahii, doritori sa-l impresioneze pe inaltul oaspete, i-au cerut avvei Pamvo sa-i spuna un cuvant de zidire. Batranul le-a raspuns: "Daca nu-l zideste tacerea mea, nu-i va folosi nici cuvantul meu."

Cuvintele multora dintre noi sunt rodul unei stari de cadere din normalitate. Amagim, mintim, judecam, dam nastere unei lumi false in relatii. Recuperarea firescului, a adevaratului chip din noi, se poate face prin tacere. Scopul tacerii nu este sa uiti cuvintele, sa ramai fara grai, ci sa iti pastrezi sufletul netulburat si neclatinat. Tacerea inseamna mai mult decat a nu vorbi, este o lupta neincetata in pazirea inimii si a mintii. 

Astfel, tacerea nu se rezuma la a asculta ceea ce ne inconjoara: curgerea apelor, fosnetul frunzelor, adierea vantului, etc. Scopul tacerii este intalnirea si unirea cu Dumnezeu. Iar cel ajuns la adevaratul sens al tacerii, vorbeste asa cum i-ar fi grait Dumnezeu, plin de iubire si de bucurie. Nu mai vorbeste niciodata de la sine, ci intotdeauna vorbeste numai ceea ce-I da Duhul.

Adrian Cocosila

sursa: crestinortodox.ro