ORIZONT ORTODOX

Pr. Lucian Farcașiu: „Luni în Săptămâna Luminată” (6.05.2024)

Primirea Sfintei Lumini – Ierusalim 4.05.2024

Pr. Ștefan Negreanu: Cuvânt în Sfânta și Marea zi Vineri - 3 Mai 2024

Păr. Lucian Farcașiu: „Intrarea Domnului în Ierusalim” (28.04.2024)

Cunoaşterea misticului este o cunoaştere experimentală şi nu una strict bazată pe raţiune. Aici este şi deosebirea dintre călugărul şi filozoful calabrez Varlaam, lipsit de simţ mistic, şi Sfântul Grigorie Palama. Varlaam Calabritul nega experienţa directă şi unirea nemijlocită cu Dumnezeu, susţinând o cunoaştere indirectă a Lui în această viaţă prin Scriptură, Tradiţia Bisericii sau prin intermediari creaţi (printre care include şi harul sau orice putere sau dar divin).    Varlaam afirma că vederea lui Dumnezeu va fi posibilă doar în veacul viitor, pe când Sfântul Grigorie consideră că această vedere începe încă din viaţa aceasta, fiind arvuna, garanţia şi pregustarea vieţii viitoare, căci dacă trupul trebuie să ia parte împreună cu sufletul la bunătăţile de negrăit (ale veacului viitor), este sigur că el trebuie să participe la aceasta, în măsura posibilului, chiar de pe acum, căci şi trupul are experienţa lucrurilor dumnezeieşti, când puterile pasionale ale sufletului se află n

La Biserica Ortodoxă „Sf. Maxim și Sf. Mina” a Facultății de Teologie Ortodoxă ARAD

Ce trece de la sufletul ce se bucură duhovniceşte la trup, chiar dacă se întîmplă să lucreze în trup, e duhovnicesc. Căci plăcerea trecînd de la trup la minte o face pe aceasta cu chip trupesc, neîmbunătăţindu-se prin împărtăşirea de ceea ce e mai bun, ci transmiţîndu-i mai vîrtos aceleia ceea ce e mai rău, în­ cît omul întreg e numit din pricina ei «trup», potrivit cu ceea ce s-a zis despre cei înecaţi prin mînia lui Dum­nezeu, că «nu va rămîne Duhul Meu în oamenii aceştia, pentru că sînt trupuri» (Facere VI, 3).  Dar tot aşa plăce­rea duhovnicească care, începînd de la minte, trece la trup, nestricîndu-se prin participarea la trup, preschimbă trupul şi-l face duhovnicesc. Căci acesta leapădă în acest caz poftele trupeşti cele rele şi nu mai atrage în jos sufletul, ci e dus în sus împreună cu el. Iar plăcerea duhov­nicească face pe om să fie duh, potrivit cu ceea ce s-a scris : «Cel ce se naşte din Duh, duh este» (Ioan III, 6). Toate acestea se fac vădite prin experienţă. Sf. Grigorie

Pr. Ștefan Negreanu: „Sf. Cuv. Maria Egipteanca” (21.04.2024)

În acest întuneric supraluminos (mai presus de lumină) dorim noi să ajungem şi să vedem şi să cunoaştem prin nevedere şi neştiinţă ceea ce e mai presus de vedere şi cunoştinţă, neputând fi văzut, nici cunoscut. Căci aceasta este a vedea şi cunoaşte cu adevărat; şi a lăuda în mod mai presus de fiinţă pe Cel mai presus de fiinţă, prin înlăturarea tuturor celor ce sunt.    E aşa cum cei ce fac o statuie naturală, înlăturând toate acoperămintele adause vederii curate a celui ascuns, descoperă, prin depărtarea aceasta, ceea ce e ascuns în el însuşi. Dar trebuie, cum socotesc, să lăudăm negaţiile, contrar afirmaţiilor. Căci începând de la cele mai dintâi, ajungem la acelea (de la afirmaţii la negaţii), coborând prin cele din mijloc la cele din urmă. Iar apoi, făcând din nou urcuşul de la cele din urmă la cele mai de la început, negăm toate, ca să cunoaştem în mod descoperit acea necunoştinţă care e acoperită de toate cele cunoscute în cele existente şi să vedem acel întuneric mai presus

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica Sf. Cuv. Ioan Scărarul; Vindecarea fiului lunatic” (14.04.2024)

Iar semnele smeritei cugetări sînt: avînd cineva toată virtutea trupească şi sufletească, să se socotească pe sine şi mai dator lui Dumnezeu, ca unul ce a luat multe prin har, nevrednic fiind ; iar dacă i-ar veni vreo ispită de la draci sau de la oameni, să se socotească pe sine vrednic de acestea şi de altele mai multe, ca să-şi scadă puţin din datorie şi să afle la judecată o uşurare de muncile aşteptate. Fiindcă atunci cînd nu pătimeşte aşa ceva, mult se necăjeşte şi se nevoieşte, căutînd să afle ceva prin care să se silească pe sine. Iar cînd dobîndeşte aceasta, iarăşi se smereşte, ca unul ce luînd dar de la Dumnezeu şi neputînd afla ceva ca să întoarcă Fă­cătorului de bine, rămîne lucrînd pururea, socotindu-se pe sine şi mai îndatorat. Despre nepătimire Iar semnul nepătimirii, poate, acesta este: a rămî­ne în toate netulburat şi fără teamă, ca unul ce a primit să poată toate prin harul lui Dumnezeu, după Apostol, nemaiavînd nici o grijă de trup. Unul ca acesta se va nev

Pr. Petru Vamvulescu la Brateiu 3.02 2023

Pr. Lucian Farcașiu: „Duminica Sfintei Cruci” (7.04.2024)

Trinitas TV: Comori ale Ortodoxiei. Mănăstiri ortodoxe din Episcopia Caransebeșului (06 10 2019)

Nu vom putea învăţa să fim smeriţi, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Şi, până ce nu învăţăm să fim smeriţi, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: „M-a muşcat chiar de inimă, oh, şi nu-l pot ierta!” Cum să nu-l poţi ierta, când şi tu eşti la fel ca el, când şi tu ai mâniat pe mulţi în acelaşi fel? Învaţă acum să fii liniştit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriţi până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Sfinţii Părinţi spun: „Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El însuși.” Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniştiţi când va vrea oareșicine să ne mânie. Atunci vom fi încercaţi. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părţile, iar noi vom privi în linişte, ne vom păzi pacea lăuntrică –

Pr. Ștefan Negreanu: „Sf. Ier. Grigorie Palama” (31.03.2024)

Trebuie să știm că lumina divină nu este un fenomen natural, ca atunci când ne lovim în cap sau alte cauze care generează semnale electrice prin sistemul nervos pe care creierul nostru (mai exact cortexul nostru vizual) le interpretează ca lumină. De asemenea, lumina divină nu este „ca o emanație de la Dumnezeu” – este Dumnezeu însuși, mai exact este energia Lui. Dumnezeu este absolut inaccesibil în ființa Sa, dar perfect comunicabil în energiile Sale. Aceasta este o diferență mai presus de cuvânt în simplitatea pură a lui Dumnezeu care depășește orice complexitate cunoscută de noi. De aceea această lumină se numește „lumină necreată”. Punctul principal în vederea luminii necreate nu este experiența vederii luminii în sine – chiar dacă această lumină este mult mai puternică decât lumina soarelui – în mod obișnuit, sfinții au spus că este „mai puternică decât 1000 de sori”. Punctul principal este fericirea absolută și împlinirea provocată de această experiență. Acest

Eu tuturor tinerilor le spun: „Vorbeşte cu Hristos!” Ce să vorbeşti? Despre toate: că la facultate ai un profesor așa și așa, că ţi-e foame… Dacă vorbești cu Iisus Hristos, diavolul nu găsește o portiță deschisă în mintea ta ca să-ți aducă ce ai văzut pe stradă. Pentru că mereu spui: „Doamne, uite că sunt obosit, trebuie să mă culc puțin. Am să încerc să citesc puțin și mă culc.” Dialogul acesta permanent cu Dumnezeu este soluţia. O să spuneţi: „Dar ce, aceasta‑i rugăciune? Ca să fie rugăciune trebuie să citești psalmul cutare!” Este o rugăciune! Pentru că ce este rugăciunea, în fond? Este comunicare cu Dumnezeu. Ce sunt psalmii, decât un dialog cu Dumnezeu? În felul acesta noi devenim o rugăciune, o rugăciune „ambulantă”, care nu întotdeauna se face prin cuvinte, ci prin faptul că trăiești în prezența lui Iisus Hristos, căci El este întotdeauna cu noi. Nu poți să faci abstracție de prezența Lui în viața noastră. De exemplu, ești în mașină, conduci mașina și spui

Păr. Ștefan Negreanu: „Bunavestire” (25.03.2024)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc (numele de botez al Cuviosului Iosif Isihastul n.n.) se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism , de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării.  Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc. În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de

  „ Şi intrând îngerul la ea, a zis: Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine. Binecuvântată eşti tu între femei. Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus. Şi a zis Maria către înger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi răspunzând, îngerul i-a zis: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! ” (Luca 1, 31-38) Acestea sunt cuvintele celei mai smerite Fecioare de pe fața pământului: “ I ată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! “ Spunând aceste cuvinte, Fecioara Maria și-a pus sufletul în mâinile lui Dumnezeu Tatăl pentru Fiul Său și Mântuitorul nostru Iisus Hristos; mărturisim aceasta pentru că la evrei dacă o fată nemăritată rămânea însărcinată, era omorâtă cu pietre. Cu această totală dăruire a Fecioarei Maria, s-a pus în

Precum poruncile cuprinzătoare au în ele pe toate celelalte mai restrînse, aşa şi virtuţile cuprinzătoare îmbrăţişează în ele pe cele restrînse. Căci cel ce a vîndut averile sale şi le-a împărţit săracilor şi s-a făcut dintr-odată sărac a împlinit deodată printr-una toate poruncile restrînse. Fiindcă nu mai are trebuinţă să dea celui ce cere, sau să întoarcă faţa de la cel ce vrea să se împrumute de la el (Matei V, 42). La fel şi cel ce se roagă neîncetat; a cuprins toate în aceasta, şi nu mai trebuie să laude de şapte ori în zi pe Domnul (Ps. CXVIII, 64), sau seara, dimineaţa şi la amiază, ca unul ce împlineşte toate rugăciunile şi cîntările, cîte trebuie să le facem după rînduială la vremea şi ceasurile hotărîte. Asemenea şi cel ce a dobîndit în sine, în chip conştient, pe Dumnezeu cel ce dă cunoştinţă oamenilor (Ps. XCIII, 10), a străbătut toată Sfînta Scriptură şi a cules tot folosul din citire şi nu va mai avea trebuinţă de citirea cărţilor ei. Căci cum ar mai avea o astfel

Pr. Ștefan Negreanu: „Izgonirea lui Adam din Rai” (17.03.2024)

Când oboseşte dragostea, datoria o înlocuieşte. Când oboseşte datoria, legea o înlocuieşte. Câtă vreme mama arde de dragoste pentru copilul ei, ea face mai mult decât îi cere datoria sau legea. Când dragostea mamei faţă de copilul ei se răceşte, mama îşi face numai datoria, adică face mai puţin decât poate dragostea, dar mai mult decât cere legea. Când mama îşi urăşte copilul, ea face numai atât cât o sileşte legea să facă, adică mai puţin decât poate dragostea şi decât cere datoria. Dragostea vine de la Dumnezeu prin suflet. Datoria vine de la suflet prin minte. Legea vine de la minte prin cuvinte. Cine socoteşte legea drept început şi sfârşit al moralei, acela cunoaşte numai scoarţa cărţii despre moralitate. Cine socoteşte datoria drept început şi sfârşit al moralei, acela vede şi citeşte numai slovele din cartea despre moralitate. Însă cine socoteşte dragostea drept început şi sfârşit al moralei, acela vede, citeşte şi cunoaşte duhul şi viaţa moralităţii. La fel

Păr. Marius Dărăban: „Înfricoșătoarea Judecată” (10.03.2024)

1. Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu, acela se şi roagă cu totul neîmprăştiat. Şi cel ce se roagă cu totul neîmprăştiat acela şi iubeşte pe Dumnezeu cu adevărat. Nu se roagă însă neîmprăştiat cel ce-şi are mintea pironită de ceva din cele pământeşti. Aşadar nu iubeşte pe Dumnezeu cel ce are mintea legată de ceva din cele pământeşti. 2. Mintea, care zăboveşte în vreun lucru supus simţurilor, e stăpânită cu siguranţă de vreo patimă faţă de el, ca de pildă de vreo poftă, de vreo întristare, de mânie, sau de amintirea vreunui rău. Şi de nu dispreţuieşte acel lucru, nu se poate slobozi de patima aceea. 3. Când patimile stăpânesc mintea, o leagă de lucrurile materiale şi despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu acelea. Când însă o stăpâneşte iubirea de Dumnezeu, o dezleagă de legăturile lor, înduplecând-o să dispreţuiască nu numai lucrurile ce cad sub simţuri, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică. 4. Rostul poruncilor este să facă simple înţelesurile lucrurilor; iar al citi