ORIZONT ORTODOX

Omul zilelor noastre este un om din ce în ce mai informat. La prima vedere e un lucru bun. Fiind la curent cu ultimele noutăți, poate întreține fără dificultate o convorbire telefonică sau față catre față, cu ceilalți. Cei mai mulți aflăm și deținem cam aceleași informații, și, prin urmare, putem discuta “în cunoștință de cauză” subiectele zilei, aproape cu oricine. Unii dintre noi nu prea mai avem nevoie de sfătuitori, noi “știind totul”. Ba mai mult, începem sa-i contrazicem pe ceilalți, indiferent de tema în discuție și de pregătirea sau de specializarea lor. Ne-au convins deja cei de la televiziuni care își dau cu părerea despre orice subiect, considerând că au “expertiză”. Pai, noi de ce să nu avem “expertiză”? Și uite așa ne trezim emițând “judecăți de valoare”. Noi suntem cei care știm cel mai bine orice subiect pus în discuție. Analizând acest comportament, se ajunge la concluzia că informarea în exces, alimentează părerea de sine, iar ca manifestare lăuntrică,...

Audiobook: “Viaţa lui Arsenie Boca – Fapte inedite “ de Preot Petru Vamvulescu – 2014

“Oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe Cale – la Sâmbăta, Prislop, Drăgănescu sau Sinaia – şi ne tâlcuia Scripturile?"(cf. Luca 24,32) Patericul ne relatează despre un frate care, mergând odată la chilia avvei Arsenie cel Mare din Schit şi trecând pe lângă fereastră, aruncându-şi privirea spre înlăuntru, i-a fost dat să-l vadă, din rânduială şi iconomie dumnezeiască, pe bătrânul călugăr în rugăciune învăluit peste tot “ca de un foc” – de focul luminii harului Duhului Sfânt – căci, spune Patericul “era vrednic acel frate de a vedea astfel de lucruri minunate”. Pentru cei ce l-au cunoscut şi recunoscut, pentru cei ce l-au ascultat şi urmat pe Părintele Arsenie Boca (29 sept. 1910 – 28 nov. 1989 ) ziua de 28 noiembrie – deja înscrisă cu “cruce roşie” în calendarul vieţii noastre – ne este în anul bisericesc ca o “fereastră” prin care cu dragoste şi dor ne aruncăm privirea minţii – ca şi ucenicul din Pateric – înspre personalitatea harismatică “ca o pară de foc...

"Intr-o zi, un intelept puse urmatoarea intrebare discipolilor sai: - De ce tipa oamenii cand sunt suparati? - Tipam deoarece ne pierdem calmul, zise unul dintre ei. - Dar de ce sa tipi, atunci cand cealalta persoana e chiar langa tine? - intreba din nou inteleptul. - Pai, tipam ca sa fim siguri ca celalalt ne aude, incerca un alt discipol. Maestrul intreba din nou: -Totusi, nu s-ar putea sa vorbim mai incet, cu voce joasa? Nici unul dintre raspunsurile primite nu-l multumi pe intelept. Atunci el ii lamuri: - Stiti de ce tipam unul la altul cand suntem suparati? Adevarul e ca, atunci cand doua persoane se cearta, inimile lor se distanteaza foarte mult. Pentru a acoperi aceasta distanta, ei trebuie sa strige, ca sa se poata auzi unul pe celalalt. Cu cat sunt mai suparati, cu atat mai tare trebuie sa strige, din cauza distantei si mai mari. Pe de alta parte, ce se petrece atunci cand doua fiinte sunt indragostite? Ele nu tipa deloc. Vorbesc incetisor, suav. De ce? ...

Cu un om smerit nu poti sa concurezi niciodata, pentru ca el atunci cand pierde, de fapt castiga. Smeritul, chiar si atunci cand face lucruri minunate, nu starneste invidie - fiindca nu-si aroga nici un merit. Mereu spune ca nu el, ci Dumnezeu a facut. Omul smerit are cu adevarat aceasta constiinta (adica stiinta impreuna cu Dumnezeu), cum ca Dumnezeu este Cel care face, si nu el. De aceea Dumnezeu alege sa lucreze minunile prin cei smeriti - pentru ca facandu-le, ei nu se mandresc - dupa cum ne spune Pr. Rafail Noica. Petru J.  

Pomenirea celor adormiti, cea din prima sambata a lunii noembrie, este cunoscuta si sub denumirea de Mosii de toamna. Tinand seama ca nu stim unde se afla cei morti, ne rugam atat pentru cei din iad, cat si pentru cei din rai. De ce facem pomenire mortilor? Biserica ii numeste pe cei trecuti in viata de dincolo "adormiti”, termen care are intelesul de stare din care te poti trezi. Ea nu vorbeste de trecere intr-o stare de nefiinta, ci de trecere dintr-un mod de existenta in alt mod de existenta. Hristos ii va darui cuvantului "adormit", intelesul care il asociaza cu invierea. Cand Mantuitorul ajunge in casa lui Iair, a carui fiica, de numai 12 ani, de abia murise, spune: "Nu plangeti; n-a murit, ci doarme” (Luca: 8,52). Potrivit Sfintei Scripturi, dupa moarte urmeaza Judecata particulara , in urma careia omul ajunge sa se impartaseasca fie de fericire, fie de suferinta, stari date de modul vietuirii pe pamant (unit cu Dumnezeu sau despartit de El). Aceste star...

Trebuie să-L vedem pe Hristos în toți oamenii care ne ies în cale. Dar, rațional, putem avea o problemă: Mântuitorul Hristos, fiind Fiul lui Dumnezeu întrupat, este pentru noi modelul suprem de Om. Greu ne este a-L vedea pe însuși Hristos în toți semenii noștri. Să încercăm altfel, să-l vedem pe celălalt mai bun decât pe noi, chiar dacă nu pare a fi. Poate-l auzim înjurând (să nu fie!), sau îl vedem făcând alte urâciuni. Să zicem în sinea noastră: „Doamne miluiește-l!” și să gândim că noi am făcut păcate mult mai mari. Pe de altă parte, „îi vedem păcatele, dar nu-i știm pocăința”, după cum ne spun Sfinții Părinți. Cuvântul Sfintei Scripturi adeverește că suntem Temple ale Duhului Sfânt (1Cor 6,19). Pare a fi mai ușor a-i vedea pe oameni ca fiind Temple ale Duhului Sfânt, decât a-L vedea pe Hristos în fiecare om. Este mai acceptabil mentalului nostru a ni-L închipui pe Duhul Sfânt sălășluind în semenii noștri. Mai știm că acolo unde este Duhul Sfânt, este și Tatăl, este ...

Extras dintr-o scrisoare a lui Mircea Vulcanescu pentru Jeni Axente, text inedit din Arhiva fam. Vulcanescu Din Paris, in zilele dintai ale lui Maiu 1926 “… Incep prin a-ti raspunde: ai dreptate. Dreptate in ceea ce priveste lipsa de timp. Dar iarasi nu o spun ca o scuza ci numai pentru a constata ca viata de azi e asa facuta incat suntem robi (in sensul adevarat al vorbei) specialitatilor noastre. Fac eu insumi (de cand sunt la Paris) experienta. Imi dau seama si cat e de ucigatoare robia asta pentru suflet. E curios, crestinismul de la inceput a fost pentru mine o chemare adresata sufletului intreg contra specializarii. Vezi cele ce am scris odata in aspiratia catre crestinism si intelesul ei actual, concis, despre viata integrala. (De atunci am evoluat mult, mult de tot!). Ce e mai ciudat in robia asta, e ca avem de-a face cu o robie benevola, chiar dorita pe care, de obicei, o numim vocatie. Intelepciunea trece in toate astea pe langa suflet. Devenim enciclopedii ambulante. Iar...

Acesti sfinti au fost în zilele împaratului Deciu; si s-au sfatuit si si-au împartit averea la saraci si au intrat într-o pestera; si rugându-se lui Dumnezeu, sa le ia sufletele, ca sa nu cada în mâna împaratului si-au dat sufletele. Iar daca s-a întors Deciu la Efes, a întrebat de ei, ca sa-i faca sa aduca Jertfa la idoli, si aflând ca au murit în pestera a poruncit ca sa astupe gura pesterii. Deci, dupa trei sute saptezeci si doi de ani, când a fost în vremea împaratiei lui Teodosie cel mic, scornindu-se un eres cum ca nu exista înviere, la treizeci si opt de ani ai împaratiei lui, vazând împaratul ca se tulbura Biserica lui Dumnezeu, pentru ca se aflau si unii din episcopi cuprinsi de acel eres, sta îndoit ce va face. Dezbracându-se de haine, si culcându-se jos la pamânt, împaratul se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi ca sa-i arate ceea ce dorea sa stie. Domnul nu i-a trecut lacrimile cu vederea, ci i-a aratat cu chip aceasta. Stapânul muntelui în care era pestera aceea, a vrut sa fac...

Am observat că, de obicei, subiectele pe teme religioase sunt bogat comentate pe site-urile generaliste, ajungându-se repede la mai multe sute de postări. Este și cazul articolelor scrise pe tema „Orei de religie”. Se pare că este vorba despre o luptă a conștiinței în fiecare dintre noi, găsind imediat timpul pentru a scrie pe forumuri, argumentându-ne părerea pro sau contra. Con-știință înseamnă a ști împreună cu Cineva, adică cu Dumnezeu. Sau mai concret – este glasul lui Dumnezeu în noi. Cei care, prin negarea lui Dumnezeu, încearcă să-și împace conștiința, crezând că sufletul vine de nicăieri și dispare odată cu mormântul (sau necrezând în existența sufletului), se consideră „fericiți”, asta până la primul eșec mai mare sau o boală serioasă (să nu fie!). Ce se vor face însă cu proprii copii, pe care unii i-au botezat spre a-i pune sub protecția lui Dumnezeu, iar acum nu mai vor să-i învețe (sau să-i lase să învețe) despre Dragostea jertfelnică a lui Dumnezeu pentru...

De aceea, slăviţii noştri povăţuitori şi îndrumători ne învaţă cu multă înţelepciune, atât pe noi, cât mai ales pe aceia care au dorinţa să pătrundă deplin în aria liniştii cea de Dumnezeu lucrătoare, să-şi închine viaţa lui Dumnezeu şi, lepădându-se de lume, mai ales înainte de orice altă lucrare şi grijă, să se roage Domnului şi de la El să ceară milă cu o neîndoită încredere, avându-şi ca pe un lucru şi ca pe o îndeletnicire neîncetata chemare a Prea Sfântului şi Prea dulcelui Său nume, purtându-L întotdeauna în minte, în inimă şi pe buze şi să-şi dea silinţa să-L dobândească prin orice mijloc şi să răsufle cu El şi să trăiască şi să doarmă şi să privegheze şi să meargă şi să mănânce şi să bea - şi orice ar fi să facem, numai aşa să-l facem. Că aşa precum prin lipsa Lui toate relele năpădesc peste noi fără să îngăduie vreun loc pentru ceva de suflet folositor, tot aşa şi prin prezenţa Lui se izgoneşte tot ce este potrivnic şi nici un neajuns nu mai avem în cele bune şi toate aj...

Langa un batran oarecare vietuia un frate care era cam lenes. Acesta urmand sa moara, zacea in preajma unuia din parinti, si il vedea batranul usor iesind din trup. Vrand batranul a incredinta pe frati, i-a zis lui: frate, sa ma crezi, ca noi toti stim, ca n-ai fost frate nevoitor spre postire si cum de iesi asa cu osardie din trup? Fratele i-a raspuns: cred, parinte, ca adevarat ai zis dar de cand m-am facut monah nu mai stiu sa fi judecat pe vreun om. Deci vreau sa zic catre Dumnezeu: Tu ai zis, Stapane, nu judecati si nu veti fi judecati, lasati si vi se va lasa voua! Zis-a lui batranul: pace tie, fiule! Si s-a mantuit fara osteneala. Zis-a un batran oarecare: nu este mai rau lucru si mai amar decat deprinderea si obiceiul rau, ca multa vreme, silinta si osteneala trebuie unuia ca acela ca sa-si poata taia si dezradacina obiceiul si deprinderea lui cea rea. Osteneala au avut multi, iar vreme n-au avut, ca i-a pripit si i-a taiat secera mortii impreuna cu obiceiul si deprinderea...

– Problema nu este ca familiile să nască ființe pentru realitatea istorică, ci persoane pentru realitatea cea mai presus de istorie, pentru Rai. Mulți dau naştere la copii care ajung hrană iadului. – Este nevoie ca soțul şi soția să învețe lepădarea de sine – să-­şi taie voia unul în fața celuilalt. Atunci învață să primească în existența lor o altă existență. – Educația copiilor începe din ziua căsătoriei; trebuie ca soții să trăiască în rugăciune, cu frica lui Dumnezeu. Dacă mama se roagă atunci când este însărcinată, pruncul simte lucrarea rugăciunii. Când apare sarcina, părinții să nu se tulbure. Să se roage şi când vine pe lume pruncul, şi când îl poartă în brațe. Mama, tot ceea ce face, cu rugăciune să facă. Să-­l închine pe copil atunci când doarme, să se roage în timp ce­-l alăptează sau când îi dă să mănânce. – Astăzi mulți copii au porniri violente. Asta din pricină că nu au fost alăptați la sânul mamei. (Când o femeie m­-a întrebat dacă trebuie să­-şi hrănească copilul la...

Bunii creștini din bătrâne veleaturi nu doar că s-au însemnat cu semnul biruinței și al iubirii mai tari decât moartea a lui Hristos, ci au început să poarte la gât o cruce, fie din lemn, fie din anumite metale, considerând că odată cu acesta Hristos îi însoțește. Și astăzi se păstrează obiceiul căci mulți semeni au preluat tradiția. Se pune întrebarea: este bine să purtăm o cruce la gât? Chestiunea devine și mai pertinentă dacă ne gândim că pretutindeni vedem cruci agățate: în mașini, pe birouri sau în locuri străine de viața și trăirea autentic ortodoxă. Pentru o bună înțelegere a lucrurilor, aș vrea să fac referire la rânduiala Călugăriei, când proaspătul monah primește în cadrul slujbei o cruce din lemn, de mici dimensiuni, pe care o sărută și i se așează pe grumaz. Așadar, în rânduiala tunderii în monahism se prevede în mod explicit purtarea crucii de către călugăr. După ce s-a îmbrăcat cu acea cămașă albă, numită haina veseliei, i se aşază pe piept crucea, semn al renunţării ...

Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani. Dumnezeu, în atotştiinţa Lui, cunoaşte cu toată amănunţimea nu doar mai înainte a se petrece, ci chiar mai înainte de facerea lumii, că cineva va săvârşi, de pildă, o crimă la vârsta de treizeci şi trei de ani. Dar omul, în libertatea voinţei lui – care este un dar al lui Dumnezeu pe care l-a strâmbat – lucrează după cum voieşte. Nu este Dumnezeu pricina, nici nu este omul predestinat pentru acest scop . Atotştiinţa lui Dumnezeu nu ne sileşte. El păzeşte libertatea noastră, nu o nimiceşte. Ne iubeşte, nu ne face robi, ne preţuieşte. Dumnezeu nu calcă libertatea noastră, o ocroteşte, ne lasă slobozi. Deci, suntem răspunzători, pentru că facem ceea ce vrem noi. Dumnezeu nu ne sileşte. Este scris şi cunoscut lui Dumnezeu că vei omorî tu pe acest om, dar nu este rânduit de Du...

Lumina Celui Nevăzut Emisiune realizată de Diac. Sorin Mihalache Tainele temporalităţii from Petru on Vimeo .

«Fiule, zice Scrip­tura, cînd te apropii să slujeşti Domnului, găteşte-ţi su­fletul spre ispită, îndreaptă-ţi inima şi rabdă». Iar în altă parte : «Toate cele ce-ţi vin, primeşte-le ca bu­ne, ştiind că fără Dumnezeu nu se face nimic». Drept aceea sufletul care vrea să placă lui Dumnezeu, tre­buie să se prindă înainte de orice de răbdare şi de nă­dejde. Căci meşteşugul păcatului este mai ales acela de a ne sădi moleşire în vremea necazului, ca să ne depărteze de la nădejdea către Domnul. Iar Dumne­zeu niciodată n-a lăsat sufletul care nădăjduieşte într-Însul să fie covîrşit de încercări încît să deznădăjduiască. Sf. Simeon Metafrastul - Filocalia

Mi-aduc aminte că Sf. Vasile cel Mare, pus în faţa întrebării despre chipul în care au putut Apostolii să se roage neîncetat, dă următoarea dezlegare: ei cugetau în toate lucrările lor la Dumnezeu şi trăiau într-o viaţă neîncetat închinată Domnului. Această stare sufletească era pentru ei o rugăciune neîncetată. Vă pare rău că rugăciunea lui Iisus nu este neîncetată - că nu o rostiţi neîncetat - dar nici nu se cere asta, ci ceea ce se cere este să aveţi o necurmată simţire de Dumnezeu, care poate avea loc şi în timpul vorbirii şi în timpul citirii şi în timpul observării şi cercetării oricăror lucruri. Cum însă rugăciunea lui Iisus - atunci când vă rugaţi cu ea, se face în chipul de mai sus, atunci urmaţi să lucraţi în acest chip şi rugăciunea îşi va lărgi câmpul. Uneori se poate folosi toată vremea rânduită pentru pravilă, în rostirea unui psalm pe de rost, alcătuind din fiecare stih o rugăciune deosebită. Mai mult: uneori se poate săvârşi întreagâ pravilă, folosindu-ne de ru...

Sbornicul - Culegere despre Rugaciunea lui Iisu s - DOWNLOAD AICI...  

„Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric.” „Tihna şi nelucrarea înseamnă pieirea sufletului şi ele pot să vatăme mai mult decât dracii. Când sileşti trupul neputincios la fapte peste puterea lui, aduni în sufletul tău întuneric peste întuneric şi-i pricinuieşti mai degrabă tulburare. Iar trupul viguros de-l predai tihnei şi nelucrării desăvârşeşte toată răutatea în sufletul ce locuieşte în el şi, chiar de doreşte cineva mult binele, după puţin timp scoate din sine şi gândul binelui pe care-l avea. Când sufletul e beat de bucuria nădejdii lui şi de veselia pentru Dumnezeu, trupul nu mai simte necazurile, chiar de e slab. Căci, deşi poartă o povară îndoită, nu slăbeşte, ci se bucură împreună cu sufletul de desfătarea lui, căci sufletul conlucrează cu el, chiar dacă e slab. Aceasta i se întâmplă când sufletul intră la bucuria Duhului.” (Isaac Sirul , Cuvinte despre nevoință , în Filocalia X, traducere din greceşt...

Unii frați l-au întrebat pe Avva Agaton care nevoință în viața monahicească este cea mai plină de osteneală. El le-a răspuns: „Iertați-mă! Eu găsesc că nevoința rugăciunii este mai ostenitoare decât toate celelalte nevoințe. Când omul dorește să verse înaintea lui Dumnezeu rugăciunea sa, atunci vrăjmașii demoni se grăbesc să-l îndepărteze de ea, pentru că știu că nicio nevoință nu e într-atât de înfricoșătoare pentru ei, așa cum este rugăciunea înălțată către Dumnezeu din tot sufletul. În orice altă nevoință, oricât ar fi aceasta de încordată, monahul află oarecare liniștire. Rugăciunea, însă, cere mare luptă, până la ultima suflare”. Dacă așa stau lucrurile cu rugăciunile monahilor, cu cât este mai ostenitoare rugăciunea pentru mirenii răspândiți în mii de lucruri ale vieții de zi cu zi! Una ca aceasta nu trebuie să deznădăjduiască însă pe cei credincioși. Ei trebuie să ia aminte că Însuși Domnul îi ajută pe aceia care ard de dorința de a se ruga Lui cu adevărat. Cu ajutorul lui ...

Pentru ca mintea să se statornicească într-un singur loc prin folosirea unei rugăciuni scurte, trebuie s-o coborâm cu mare purtare de grijă în inimă; fiindcă dacă rămâne în cap, unde se perindă atîtea gânduri potrivnice, mintea nu va izbuti să se adune la un loc. Când însă luarea aminte se va coborî în inimă, atunci ea va trage acolo, într-un singur punct, toate puterile sufletului şi ale trupului. Această concentrare a întregii vieţi omeneşti într-un singur loc trezeşte acolo o simţire deosebită, şi această simţire este chiar începutul viitoarei călduri. Simţirea aceasta, care la început este uşoară, abia ca o adiere, sporeşte mereu, se împuterniceşte, pătrunde în adânc şi din rece cum era la început, trece într-o simţire caldă, prinzându-ne întreaga luare aminte într-însa şi de aceea, la început, se întâmplă că luarea aminte nu poate fi ţinută în inimă decât prin încordarea voinţei, dar mai târziu această putere a atenţiei naşte în suflet o căldură care ne ţine apoi luarea amint...

Pe când eram la Katunakia, la Chilia lui Ipatie, într-o după-amiază, după ce mi-am făcut vecernia pe metanier, am băut un ceai și am continuat. Am făcut Pavecernița și Acatistul pe metanier, iar apoi am spus Rugăciunea. Cu cât spuneam Rugăciunea, cu atât mă părăsea oboseala și mă simțeam tot mai odihnit. Am simțit înlăuntrul meu o bucurie, care nu m-a lăsat să merg la culcare, ci spuneam în continuu Rugăciunea. Pe la ora 11 noaptea, chilia s-a umplut dintr-o dată de o lumină dulce, cerească. Era foarte puternică, dar nu te orbea. Am înțeles însă că și ochii mei ”au primit putere”, ca să pot să răbda această strălucire. Atât cât am fost în această stare, în acea dumnezeiască lumină, mă aflam într-o altă lume, duhovnicească. Simțeam o bucurie de negrăit, iar trupul îmi era ușor, își pierduse greutatea. Am simțit Harul lui Dumnezeu, dumnezeiasca luminare. Înțelesuri dumnezeiești treceau cu repezeală prin mintea mea ca niște perechi de întrebări și răspunsuri. Nu aveam probleme, nici subie...